Presa desfigurată (dinăuntru)


Mai mulţi euoparlamentari liberali, îndrumaţi şi luminaţi, pe fîşia românească, de Renate Weber, au adresat Comisiei Europene o aşa numită "întrebare orală"(interpelare) pe tema libertăţii presei în mai multe state membre UE. Interpelarea cere Comisiei să treacă la acţiune în apăraea libertăţii ameninţate a presei şi enumeră mai multe cazuri care ar justifica intervenţia. La capitolul România, Renate Weber contribuie cu propria doză de alarmism şi denunţă menţionarea campaniilor media "la comadnă" în Strategua Naţională de Apărare.

Prima întrebare pe care Renate Weber trebuia să şi-o pună e nespus de simplă: există sau nu, în România, "campanii media la comandă"? Renate Weber a trecut peste această întrebare, dintr-un motiv foarte clar. Răspunsul nu e convenabil. Da, campaniile media la comandă există şi, mai mult, sînt motorul principal al unei presei care funcţionează, de fapt, ca partid mediatic.

Renate Weber e datoare cu cîteva informaţii pe care Comisia Europeană le-ar aprecia în mod deosebit. Mai întîi, spre buna informare a Comisei, presa românească trebuie prezentată în resorturile ei principale. Astfel, srucutrua de proprietate a "trusturilor media" e totuna cu achiziţiile dlor. Vîntu, Voiculescu, Patriciu. Ideea după care trusturi media şi ziarişti plătiţi de proprietari privaţi reprezintă în mod necesar interesele sectorului privat şi ale societăţii e, în România, ridicolă. Marii proprietari de trusturi nu sînt oameni de afaceri privaţi ci o elită parazitară care depinde de contracte sau scutiri acordate de stat şi are, prin urmare. o envoie vitală de decizie politice favorabile. Aşadar, pentru mai multă precizie, prima ocupaţie a trusturilor de presă e promovarea intereselor anti-comunitare şi, adesea, anti-naţionale ale unui număr restrîns de domni, pe care Renate Weber i-ar putea recomanda căduros şi pe nume Comisiei. Iar prima ocupaţie a jurnalişilor amenuinţaţi de spectrul dictaturii e prostituţia coafată retoric de ONG-uri şi liberali la dispoziţia cariatidelor capitaliste Vîntu, Patriciu, Voiculescu.

Am avut onoarea de a lucra alături de ziarişti foarte corecţi şi i-am văzut plecînd, resemnaţi, unul după altul sau ejectaţi în bloc. Am avut oroarea să asist la scene de gangsterism absolut, cu telefoane care ordonau unor mari staruri independente de presă să susţină sau să înjure, după nevoi. Cunosc structura de salarii a trusturilor şi Renate Weber ar face un serviciu democraţiei mediatice pentru care se bate, dezvăluinfd cifrele. De altfel, cred că ziariştii ar trbui obligaţi prin lege să îşi declare veniturile. Argumentul după care ziariştii din trusturile "private" nu pot fi obligaţi la aşa ceva, pentru că nu sînt plătiţi din bani publici e abject. Mai întîi, pentru că ziariştii "privaţi" se ocupă de chestiuni publice, educă opinia publică şi au autotritate morală publică. Apoi, pentru că banii care îngraşă salarii de la 10000 de euro în sus, sînt bani furaţi de patronii privaţi din fonduri sau alte surse de venit publice.

Renate Weber ar mai trebui să aducă la cunoştinţa Comisiei Europene şi a colegilor de grup Liberal că, în România, ziariştii se bucură de imuniate şi folosesc acest drept nedeclarat pentru a practica şantajul şi extorcarea de bani. Comisia Eurpeană ar aprecia în mod deosebit detaliile submafiote referitoare la acţiunile dnilor Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac, participanţi activi şi atestaţi la şantaj de grup şi premiaţi de propria "breaslă" cu un val de simpatie, plus air-time la discreţie.

Un grupuscul anonim sau ignorat de ziarişti continuă să lucreze onest şi tot mai izolat în România. Aşa ceva e posibil, însă, numai în condiţii de mare presiune şi sub ameninţarea sărăciei. Marile trusturi care se tem de persecuţia dictatorială a statului nu admit asemenea ziarişti şi au făcut tot ce trebuia pentru a elimina supravieţuitorii. Cei ce au în continuare ambiţia şi probitatea cerute de profesia de jurnalist sînt anonimizaţi sistematic. Munca lor se desfăşoaă "sub capac", în organe media sărace sau ecranate de marele spectacol al trusturilor. Cei mai mulţi strigă în van, au un public de nişă, se zbat în cotloane de internet sau se irosesc în presa de provinice.

Presa românească e cea mai mare pierdere a democraţiei cîştigate de România. Nu e nimic mai trist şi mai descurajator pentru viitor decît spectacolul sordid al acestei instituţii simulate care corupe în masă tineri şi livrează latifundii, vile, elicoptere, avioane, conturi, chiolhanuri şi limuzine pentru impostori selecţionaţi în baza unui concurs dinamic de înjosire. Asta e presa din România şi, într-adevăr, Renate Weber ar trebui să aducă la cunoştinţa Comisiei Europene situaţia presei din România. Presa românească nu e ameninţată de statul condus de Preşedintele Băsescu. Nici un ziar şi nici un ziarist n-au avut de suferit, n-au avut de pierdut sau n-au dispărut, prigoniţi de un Guvern şi de un Preşedinte insultaţi în regim 24/7. Presa nu e amenţată sau nu mai e ameninţată. Răul a fost deja făcut. Dinăuntru. Pînă la desfigurare.

Eliberarea spaniolă



Spania era obligată să cîştige Cupa Mondială. Nici o altă echipă nu mai e posesoarea unei identităţi fotbalsitice clare. Acest argument solitar e mult mai complex decît ar fi de crezut şi face din victoria Spaniei o împrejurare cu adevărat istorică.

Spaniolii au venit la Mondiale pentru a juca fotbal şi fac, dealtfel, acest lucru aparent elementar, de cel puţin doi ani. Fenomenul spaniol e vizibil din 2008, cînd naţionala lui Aragones a cîştigat Campionatul European. după doi ani de cursivitate impecabilă. Spania a confirmat, folosind practic aceaşi echipă şi acelaşi stil, sub del Bosque. E destul de limpede, că Spania nu e, deci, rezultatul unei conjuncturi sau al unei serii în acelaşi timp accidetnale şi fericite. Spania face parte din grupul restrîns al echipelor care au dezvoltat un fel de a juca fotbal, nu e o reţetă de supravieţuire sau un mecanism de sabotaj. Ca de fiecare dată cînd e vorba de echipele care construiesc istoria fotbalului, Spania pare un caz banal: o echipă care pasează şi atacă. Lăsînd la o parte numărul şi rata de reuşită a paselor, aceaşi observaţie se potriveşte celorlalate mari echipe postbelice: Ungaria 1954, Brazilia 1979, Brazilia 1982, Olanda 1974 şi, poate, Italia 2006. Numai trei sau patru echipe au atins nivelul de joc de la care începe fotbalul viitorului şi asta din două motiove: mai întîi pentru că asemenea stări de feritiliate presupun echipe de dotare colectivă extraordinară şi, în al doilea rînd, pentru că ideile cu care joacă asemenea echipe au nevoie de o susţinere aproape dogamtică, adică de o persistenţă care respinge, aparent injust, orice critică.

În toate cazurile amintite, echipele "istorice" au contat pe 11 jucători excepţionali, fără piese slabe şi posturi vulnerabile. Deasmenea, ideea de joc generală a rămas în picioare, fie că echipele au cîştigat fie că n-au cîştigat trofee majore. Ungaria căzută în 1954 şi Olanda perdantă în 1974 şi 1978 au ratat trei finale de Mondiale dar au dictat, practic, fotbalul ce le-a urmat. Culmea, Spania e cea mai avansată formulă a stilului de joc inaugurat de Olanda la începutul anilor 70 şi exportat în Spania prin generaţii succesive de antrenori şi jucători. Cheia acestei formule e mişcarea. Aşa cum cea mai gravă neînţelegere ce poate fi aplicată sistemului spaniol e auczaţia de "pasă inflaţionară". Ce ratează acest soi de reproş e tocmai capacitatrea complexului de pase spaniol, de a creea spaţii, de a stabili cursul jocului (modoficîndu-l constant sub infuenţa lui Iniesta şi Xavi) şi de a consuma tot ce se întîmplă într-un meci. De multe ori, advesarii Spaniei sînt scoşi din joc sau mai exact spus nu pot intra în meci, nu pot pariticpa la istoria jocului în care se bat şi nu ştiu cum pot rezolva acest prizonierat cără pauză. Olanda a bănuit că va avea această soartă, după ce a văzut, în semifinale, cum Germania, o echipă hiperactivă şi lucidă, a fost scoasă fără împtrovire din stadion de sistemul spaniol.

Olandezii au decis, în consecinţă, să răspundă negînd condiţiile minime de joc ale sistemului spaniol. De aici duritatea şi rolul "criminal" care au făcut din închizătorii Van Bommel şi de Jong personaje aproape penale (arbitrul Webb a încercat să evite eliminări premature, în speranţa că nu va "strica" finala dar a reuşit să facă un rău şi mai mare împingînd meciul spre uzură şi prelungiri). Olandezii nu puteau face altceva. Printre altele şi pentru că nu au calibrul şi viziunea Olandei 1974-78. Însă performanţa acestei Olande terestre e excepţională. O echipă meticuloasă şi agresivă a ajuns în finală, după un şir neîntrerupt de victorii clare. E mai mult decît au reuşit clasicii dezorientaţi. În primul rînd Brazilia lui Dunga şi Argentina lui Maradona. În ambele cazuri, sudamericanii au clacat la primul examen serios şi în ambele cazuri acest gen de şoc a venit din lipsa de convingere. Căci Brazilia a jucat în afara propriului sistem de valori şi a pariat pe improvizaţia tactică a lui Dunga. Însă coeziunea echipei nu avea susţinere în participarea convinsă a jucătorilor şi s-a deşirat rapid, la prima criză. Argentina a ajuns la Mondiale într-o stare de anarahie sentimentală aşezată de Maradona în locul celor mai elementare precuaţii tactice. Germania a avut, în consecinţă, un meci uşor în sferturi.

Spania Campioană Mondială e epsiodul salutar care fereşte fotbalul de supremaţia artificială a reţetelor fixe şi de puterea mecanismelor care pot opri fotbalul pentru a da victorii echipelor care se pricep să fie complet nenaturale. Cu un pachet de înaintare care începe la Puyol şi cu 11 oameni care pasează şi în somn, Spania a insistat asupra fluidităţii şi după ce a pierdut primul meci, cu Elveţia. Victoriile au venit greu, la diferenţe mici, pentru că totţi adversarii Spaniei au avut un singur obiectiv: nu atît să cîştige, cît să oprească mecanismul spaniol. Del Bosque n-a dat înapoi, n-a revizit şi, în consceinţă, fotbalul de instinct natural şi tehnică desăvîrşită al spaniolilor, a cîştigat. Cupa Mondială 2010 a relansat ideea fotbalului autentic, exact în momentul în care adversarii adunaseră un munte de contraargumente.

Familia în finală - ucigaşul la Madrid

Spania e favorita generală, la capătul unui raţionament foarte răspîndit care presupune că finala Mondialelor va fi apogeul unui proces declanşat acum 3-4 ani. Într-adevăr ascensiunea spaniolă e palpabilă. Titlul european cucerit în 2008 (după 44 de ani de aşteptare) şi amploarea fenomenului Barcelona nu pot fi diminuate sau negate. Dar pot fi mai atent analizate şi mai bine înţelese.

În 2008, cînd cîştiga Campionatul European, Spania revenea în zona performanţei de vîrf după o aşteptare de aproape 45 de ani. În tot acest interval marcat de reputaţia unei mari puteri care nu îşi poate adjudeca prezentul, Spania a făcut, mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru: a dezvoltat datele clasice ale fotbalului de elan iberic şi a constatat, fără excepţie, că nu are acces la fotbalul de ultimă oră. Povestea Spaniei în intervalul care desparte cele mai mari două performanţe ale ei de pînă acum e, în esenţă, o fabulă despre izolare. În acest punct şi în ciuda diferenţelor stilistice uriaşe, deosebirea între Spania şi Anglia era minimă: două şcoli foarte pronunţate devin, treptat, prizonierele propriului fixism. Anglia e, şi azi, în aceaşi postură provincială. Importurile de capital, expunerea media, suprafianţarea şi achiziţiile exorbitante de jucători nu au reuşit să atingă dogma centrală a insularităţii engleze. În Spania, istoria a mers în aceaşi direcţie, pînă la jumătatea anilor ’80. Atunci, după o contagiune care a cerut aproape 10 ani, s-a finalizat unul din cele mai interesante amalgamuri şi fapte de stil cunoscute în istoria fotbalului: joncţiunea hispano-olandeză. Exceptînd cîteva comentarii de excelentă acuitate şi informaţie, fenomenul a fost subestimat. Datele sînt, totuşi, cunoscute: apariţia lui Johan Cruyff la Barcelona, mai întîi ca jucător (1973) şi apoi ca antrenor (1988), a deschis un proces vast de „reeducare” care a schimbat fundamental tradiţia spaniolă.

Cruyff aducea cu el o filozofie radicală care provocase, practic, apariţia fotbalului modern şi ruptura definitivă de fizionomia clasică a jocului. De atunci încoace, Barcelona a devenit un spaţiu permanent de contact şi fuziune. Experienţa fondatoare a lui Cruyff a fost prelungită de valuri succesive de colonişti olandezi (dinastii de antrenori şi generaţii de jucători). Guardiola, antrenorul de astăzi al Barcelonei, a fost căpitanul echipei sub antrenorul Cruyff. Xavi şi Iniesta, directori artisitci ai Barcelonei şi ai Spaneiei, au fost promovaţi în prima echipă de Louis Van Gaal, un alt olandez al filierei post-Cruyff, la Barcelona.

După un experiment prelungit şi un implant reuşit, Spania a devenit, evident alături de Olanda ca proprietară a fenomenului, o maşină perfectă de fotbal relativist. Ce înseamnă asta? Înseamnă, înainte de orice, un fotbal fără centru de greutate, dimensiuni şi distribuţie fixe. Schema pleacă de la datele prescrise iniţial de „total voetbal”-ul practicat de Ajax şi dezvoltat de Cruyff, de la începutul anilor ’70. Ideea, teoretizată de Rinus Michels, antrenorul mitologic al lui Ajax, şi împinsă la extrem de Cruyff, se bazează pe doi piloni: redescoperirea spaţiului şi a mişcării. Astfel, fotbalul devine un joc extins egal în toate zonele terenului pe baza unui aranjament în care jucătorii circulă permanent, nu au poziţii fixe şi pasează pe distanţe mici, pentru a creea zone de demarcaţie unui „al treilea”. În accepţia Cruyff , ideea s-a soldat cu un purism care a produs echipele fără egal al Olandei, în 1974 şi 1978. Aceste instalaţii supreme au fixat amintirea perfecţiunii în fotbal dar, pe pămînt, au cules eşecuri în două finale succesive de Cupă Mondială. Olanda acelei perioade era o echipă de superioritate morală absolută, învinsă la contactul cu realitatea. Olanda a înaintat, din acel punct de spelndoare intelectuală totală, spre formnula care a adus-o în finala Cupei Mondiale 2010. Fotbalul Olandei post-Cruyff a devenit mai prudent şi mai puţin captivant iar ipoteza după care meciurile trebuie, totuşi, cîştigate a început să se strecoare treptat.

Olanda 2010 e urmaşul legitim şi lucid al marii şcoli avangardiste Olanda 1974. Şi fratele bun al Spaniei reeducate de colonizarea olandeză. În consecinţă, o finală care se joacă între două variante ale aceluiaşi etimon nu poate fi decît o ciocnire în familie. Spania intră în teren cu 7 jucători crescuţi la Barcelona, sub influenţă olandeză. Olanda e, în ciuda revizuirilor ulterioare, o dezvlotare a aceluiaşi proiect. La drept vorbind, după aproape 40 de ani de la apariţie, erezia Cruyff a capturat în întregime fotbalul modern. Trei din cele patru semifinaliste ale Cupei Mondiale 2010 au fost, într-un fel sau altul, consecinţele protestului olandez declanşat în anii ’70: Spania, Olanda şi Germania, dominată prin noul ethos Bayern, de filozofia combinatorie a lui Louis Van Gaal.

Prin urmare, finala e mult mai strînsă şi mai greu de cunatificat decît o spun analizele naive, bazate pe contradicţia superficială „ fotbal de imaginaţie latină” / ”fotbal de organizare germanică”. Asta şi penru că latinii nu jucau fotbal, fiind prea ocupaţi cu jocuri ceva mai sîngeroase şi pentru că germanii au produs, ritmnic, talente de mare tehnicitate (Overath, Littbarski, Haesler, Scweinsteiger).

Mondialele 2010 au distrus, de la un cap la altul, vechea grilă de interpetare care lucra cu noţiuni de stilistică tradiţională. Standing-ul personaltăţii în raport cu inteligenţa sistemelor de joc s-a prăbuşit. La fel, pitorescul stilurilor naşionale. Rooney, Ronaldo, Messi, Drogba, Ribery, Torrres au fost suprimaţi de fotbalul de sistem (şi de un egoism paranoic). Sud-americanii au jucat mult mai european decît s-ar cuveni unor sud-amnericani de profesie. Fotbalul etalat la Cupa Mondială 2010 a fost un joc de gîndire în 11 cu două variante despărţite de abilitatea tehnică: echipe care au învăţat să se fortifice defensiv dar nu pot trece în faza de atac şi echipe care ştiu să lucreze în ambele regimuri, pentru că ştiu să paseze.

Spania şi Olanda sînt cele două motoare tactice de mare fineţe ale Cupei Mondiale. Nimic nu le desparte din acest punct de vedere. În plus, legăturile genealogice sînt neobişnuit de puternice. Cu observaţia pardoxală că Spania are cel mai puternic pachet ofensiv al momentului dar înscrie puţin şi contradictoriu (golul împotriva Germaniei a venit, după o oră de dezmăţ combinativ, la o fază fixă, finalizată de stoperul echipei). Olanda are, dimpotrivă, calitatea derutantă de a marca ”din nimic” sau „din noroc”, după expresia celor ce sesisează ultima mige şi nu văd desenul premergător. Spania rămîne favorită dar cîştigătoarea e totalmente incertă. Asta dacă vorbim de echipe. Dacă vorbim de doctrină, lucrurile au fost, deja, tranşate: mistica hispano-olandeză a pasei. Dar istoria nu se opreşte aici. Jose Mourinho, singurul ucigaş atestat în materie, aşteaptă, la Madrid.

Prima de automutilare
- continuăm? -


Nu ne vom mai întîlni vreodată cu acest adevăr: România se îneacă sub propia apăsare. În termeni economici, asta înseamnă că schema noastră de viaţă arată în felul următor: nu producem nimic, nu plătim nimic pentru viitor şi încasăm tot ce se poate, în prezent. Practic, bugetul statului a încetat să aibă înţeles ca expresie a avuţiei naţionale şi a şanselor pe care le construim în folosul generaţiilor vitoare. Bugetul de stat a devenit o alcătuire de uz imediat, o troacă sub asalt sau, pur şi simplu, un fond de subvenţii care întreţine, fără să ceară nimic, oameni, categorii sociale, profesionale şi de vîrstă. România trăieşte din buget, fără să contribuie la buget. Acest adevăr apare o singură dată şi cere soluţii. În ciuda speranţelor ascunse şi a obişnuinţelor împărtătşite pe faţă de nenumăraţi români, acest adevăr nu aşteaptă şi nu se arată de două ori. În cazul în care nu se schimbă nimic, următoarea întîlnire cu acest aranjament e totuna cu prăbuşirea, cu "distrugerea României", după spusele Preşedintelui Băsescu.

E uimitor cît de puţin au de-a face declaraţiile Preşedintelui cu persoana, ideile sau temperamentul Preşedintelui. Ca să înţelegem bine momentul în care ne aflăm şi, la fel de bine, inexistenţa în care ne poate arunca momentul următor, ar trebui să acceptăm că situaţia descrisă de Preşedinte nu e o interpretare sau un argument polemic. E starea de fapt. Singura şi ultima realitate pe care o mai putem îndrepta. Adevărul s-a concentrat la maximum şi a atins o simplitate care îşi imploră viitoarele victime să se salveze cît mai e timp. Ca orice maladie cu vocaţie fatală, situaţia în care ne aflăm e elementară. Ea nu admite comentarii ci reclamă operaţia. "Cancerul bugetar" de care a vorbit Preşedintele Băsescu e secretul malign pe care România l-a ţinut la sîn, de la bun început, în loc de muncă şi curaj.

Salariile plătite de stat pentru a garanta lipsa de productivitate a forţei de muncă sînt prima treaptă a acestui cuprinzător proces de autoanihilare economică. Schema are aparenţele cele mai rezonabile şi a transformat "slujbuşoara la stat" ironizată de Caragiale, într-un motor generator de faliment sistematizat. A doua şi cea mai perfidă componentă a procesului e aria cheltuielilor sociale acoperite din bugetul de stat. Asistaţii sînt categoria cu cea mai agresivă expansiune într-o societate care vorbeşte, altfel, de performanţă şi inteligenţă naţională. Rezultatul acestei bejenii generale spre binefacerile bugetului e indolenţa dublată de indiferenţă.

În plus, tendinţa naţională spre consum de resurse bugetare a fost transformată în politică de stat, de acţiunea comună PNL-PSD, pe vremea nenorocitului lor raid electoral tutelat de Guvernul Tăriceanu. Sumele colosale aruncate spre electorat într-o perioadă în care Guvernul trebuia să pună banii la treabă nu la adunat voturi sînt echivalentul românesc al aşa numitei crize "subrpime", care a distrus sistemul de credit ipotecar şi a antrenat în cădere cîţiva din pivoţii sistemului bancar american. Munţii de bani cheltuiţi şi scoşi din circualaţia fianciară pozitivă, de tripleta Tăriceanu-Vosganian-Geoană au consolidat prejudecata dreptului la binefacere bugetară şi au oficializat iluzia prosperităţii spontane, libere de răspundere şi efort individual.
Dar marea problemă care subîntinde impasul finanţelor româneşti e boicotul naţional al productivităţii. Ideea după care viaţa are calitatea sau lipsa de calitate hotărîte de merit şi de muncă a pierit, îngropată de succesul sinistru al indolenţei de birou, al comenzilor de stat şi al speculei mascată în import-export.

Prima victimă a acestei conspiraţii împotriva producţiei pozitive e minusculul sector real privat românesc. Alături, într-o poziţie nu mai puţin comatoasă: mentalitatea generală. De ce şi la ce bun efortul, cînd avem statul? Răpsunsul e tot o întrebare: la ce bun statul dacă nu pentru a ne întreţine? Numai că traducerea acestei întrebări perverse e o tragedie internă românească. Redus la funcţia sa de bază, acest proces tragic ne asigură autodevorarea şi încurajază un concurs naţional de delapidare purtat cetăţean contra cetăţean şi societate contra societate.

La capătul foarte apropiat al acestui drum nu ne aşteaptă doar declasarea economică. Rezulatatul e mult mai complex, pentru că va asigura un eşec detaliat. Toate procesele declanşate, cu mai puţină sau şi mai puţină convingere, în 1989 vor fi compromise. Sentinţa generică a acestui soi de nechibzuinţă va condamana România la fiasco democratic în prezenţa formală a democraţiei. Cu alte cuvinte, România va fi redusă la propria realitate: o farsă cu două şi numai două personaje. Mai întîi şi degeaba, o populaţie inertă, complet subjugată şi dependentă de următoarea sursă de subvenţii. Apoi, o clasă superpotentă de gangsteri, pe post de elită capitalistă. O omenire trasă la polizor în pulbere tăcută şi o reţea de impostori care maimuţăresc frazele, ideile şi instituţiile ce ar fi trebuit să ne dea alt viitor.

Am ajuns în punctul care ne obligă la o decizie definitivă. Încă un pas şi intrăm pe panta fără întoarcere. O nouă serie de împrumuturi care pun sarcina subzistenţei naţionale în poala FMI sau încă o manevră care extrage bani fără a reduce narcoza bugetară va "distruge", în cuvintele preşedintelui Băsescu, viitorul. Nici o idee şi nici un artificiu nu pot recupera prezentul sau salva viitorul, atîta vreme cît păstrează intact sistemul bugeto-centrist pe care România l-a folosit doar pentru a-şi acorda prime de automutilare.

Şansă olandeză, coeziune germană, orgoliu spaniol



O semifinală mediocră dar instructivă. Olanda a eliminat logic, Uruguay - o echipă limitată la presing avansat şi culoare de şut pentru Forlan. Dincolo de randamentul constant (5 victorii în 5 meciuri), Olanda a arătat cîteva fisuri notabile: o metodă prudentă pînă la static şi o rată de eroare peste norma naturală. Olanda e, totuşi, cea mai plauzibilă finalistă, pe partea ei de tablou şi nu trebuie subestimată. Potenţialul olandez a devenit palpabil, după o primă repriză în care echipa a fost redusă la lovitura balistică a lui Van Bronkhorst. O singură mutare a schimbat datele de circulaţie şi ritm ale olandezilor: De Zeeuw a fost înlcouit cu Van der Vaart şi Olanda a început să se mişte mult mai liber.

Există deja o discuţie destul de insistentă despre "norocul" olandezilor şi mai ales despre legăturile lui Sneijders cu şansa favorabilă. Adevărat, (demi)golurile lui Sneijders în meciurile cu Brazilia şi Urugauy pot fi puse în seama erorilor sau a întîmplării dar asta numai dacă tăiem din film fazele premergătoare, bine construite de mişcarea colectivă a olandezilor.

Cealaltă finalistă? După consistenţa de joc şi după calitatea atitudinii, indiscutabil Germania - echipa pe care toaă lumea o urăşte cu o admiraţie secretă. Spania nu e, însă, un outsider fără şansă şi calificarea în finală se va juca în cu totul alţi termeni decît cei fixaţi de semifinala Olanda -Uruguay. Orgoliul spaniol e uşor şifonat şi, în asemenea situaţii, nu e exclusă o explozie imprevizibilă.

Argumentul pro-german e susţinut de elemente solide: o reconstrucţie internă exemplară, în utlimii 10 ani, cu obligaţii impuse foarte deutsch tuturor cluburilor din primele două divizii (centre de copii şi juniori, plus program de reeducare în direcţia fotbalului combinativ). Naţionala germană e un produs natural şi exultă o coeziune internă fără rival. S-ar putea să fie suficient, într-un Turneu marcat de orgolii şi idoli în picaj.

Ce n-o să aflaţi despre cianuri




Sînt curios: cîte din trusturile media şi harnicele ONG-uri apărătoare ale firului de iarbă, gîzei şi muşeţelului ca generator de locuri de muncă vor face public punctul de vedere al Comisiei Europene în materie de minerit cu cianuri?

Punctul de vedere al Comisiei e, practic, o constatare elementară: mineritul cu cianuri e strict reglementat şi, în lispa unei alternative superioare sub raport ecologic, rămîne singura variantă operaţională în materie de minerit aurifer. Simplu.
Pe toată durata pseudo-dezbaterii Roşia Montana, argumentul citat acum de Comisie era la fel de valid şi vizibil. Problema, tipică pentru campania instrumentată de industria eco-facerii de bine, e, însă, mereu aceaşi: bunul simţ raţional nu e tolerat, în vreme ce dogma eco-corectă e promovată pe post de adevăr unic.

Acest tip de gîndire infantil n-ar fi mai mult decît atît, dacă n-ar avea aliaţi într-o formidabilă presiune mediatică şi în tehnica şantajului moral care transformă orice act de dezvoltare industrială în antecameră a apocalipsului.

Ecologismul corporatist e o realitate încă mai toxică decît preupusa cabală industrială a capitaliştilor cu trabuc în colţul gurii şi cecuri la discreţie. Excesele industriale pot sau nu conduce la poluarea mediului şi produc, mai întotdeuna, locuri de muncă. Cultul ecologic produce cu siguranţă o poluare morală ireversibilă şi garanteată, întotdeuna, locuri de muncă pentru directori de conştiinţă autoproclamaţi. Aici e diferenţa între dezvoltare şi natursimul paranoic al egourilor în căutare de însemnătate.

(Ne)ştiinţa predicţiei



A devenit tot mai uşor, tot mai la modă şi tot mai onorabil să faci greşeli bine informate. O greşeală bine informată e, înainte de toate, foarte bine informată şi, în acelaşi timp, foarte rău gîndită. Fotbalul e ultima achiziţie în materie iar teoria centrului de gravitaţie în deplasare din Europa spre America de Sud e cel mai proaspăt exponat. După închierea Grupelor, elita presei fotbal-analitice (plus subsemnatul, în calitate de parazit observator) au descris cu încredere şi detalii credibile noua hartă a fotbalului global. În fruntea descoperirilor: America de Sud.

Cu 6 echipe sud- şi central-americane calificate din Grupe şi fără Vechea Europă a Italiei, Franţei şi Angliei, cartografia anunţa o revoluţie. Europa pierdea, dacă nu locul de pe hartă, atunci măcar întinderea continentală şi puterea imperială. Teoria a rezistat încă un tur. Central- şi sud-americanii au plasat 4 echipe în sferturi. Apoi, revoluţia sudamericană s-a dovedit o farsă iar restauraţia europeană a întors istoria şi geografia la datele lor clasice. Trei europene populează semifinalele, în vreme ce Uruguay face figură de chiriaş tolerat. Concluzia? Diagnosticul care anunţa scleroza europeană a fost pripit şi a produs o teorie complet eroantă. Consecinţele acestei noi descoperiri impun o reevalaure şi, mai departe, o a doua teorie care proclamă, mai nou, supermaţia netulburată a Europei. Adevărul e că şi această revizuire e rezultatul unei impresii pripite şi naşte, deja, supoziţii aberante.

În mod tradiţional, analiştii siliţi să găsească o trecătoare între pocăinţă şi orgoliu adoptă rapid faimoasa observaţie după care " adevărul e undeva la mijloc". Ei bine, adevărul nu e niciodată la mijloc, la extreme, deasupra sau dedesubt. Adevărul e, pur şi simplu, adevăr, numai că, pînă şi în cazurile în care obişnuieşte să se prezinte în forme elementare, sdevărul e cuprinzător şi complex. Problema diagnosticului pro-sud-american e şi problema diagnosticului pro-european. Amîndouă suferă de iluzia după care fotbalul e netransportabil şi dezvoltă stiluri sau şcoli izolate. Tot ce putem înţelege după semnalele succesive şi oraculare care au zîmbit, mai întîi, sud-americanilor şi, apoi, europenilor e că fotbalul nu a pierdut şi nu a cîştigat nimic, în regim geografic. Tot ce s-a întîmplat sau nu trebuie citit la alt nivel. Şi anume: în termenii care descriu gîndirea despre fotbal. Geografia înşală, ideile stabilesc starea de fapt.

Geografia e, aşadar, o călăuză neserioasă. Iată, de pildă, cazul marii relansări europene. Dacă aşa ceva există, atunci e de observat că aşa numita dominaţie europeană include pierderi masive. Adevărat, trei europene sînt în semifinale dar nici o echipă est-europeană n-a pătruns în Grupele Turneului final. În plus, Slovacia şi Slovenia au demonstrat că nu pot respira la o Cupă Mondială. Fotbalul european înaintează lipsit de jumătatea sa Estică iar Nordul e, deasemenea, necompetitiv (scandinavii au ratat calificarea iar Danemarca putea face acelaşi lucru, cu mari cîştiguri de imagine). Nici nucleul vestic nu e într-o situaţie ideală. Adevărat, Olanda, Spania şi mai ales Germania dau direcţia fotbalului ce vine. Însă dispariţia celor trei clasici istorici (Italia, Anglia şi Franţa) precum şi modestia oarecum provincială a Portugaliei spun că Europa de vest nu e omogenă şi sincronizată. În concluzie, supremaţia europeană e un pariu cîştigat dar nu şi un proces confirmat.

America de Sud a fost retrogradată, după colapsul fratern, al Braziliei şi Argentinei. Revizuirea e gratuită. În fond, America de Sud a făcut o Cupă Mondială remarcabilă, mai ales pentru că s-a despărţit de "modelul bipolar", cu Brazilia şi Argentina în postură de puteri eterne. Uruguay, Paraguay şi Chile au forţat vechiul aranjament sud-american şi au fost la un pas de ultimele faze ale Turneului Final. Nici aici, însă, concluziile colorate geografic nu sînt utilizabile. Pentru că, plutonul sud-american a ilustrat la Cupa Mondială 2010 o europenizare tactică masivă. În mod paradoxal, fotbalul clasic sud-american a fost absent de la o Cupă Mondială pe care multă lume a crezut-o, la un moment dat, "sud-americană". Argentina, singura echipă care a păstrat cu fidelitate datele originare ale sud-americanismului s-a prăbuşit, trădată de propria lipsă de maturitate tactică (despre care poate da relaţii complete, acel personaj scund şi rotund care a impresionat pe tuşă, în calitate de şef serviciu repunere a baloanelor în joc).

O certitudine, la sfîrşitul acestei incursiuni printre impresii, clişee şi profetisme ratate: pentru prima oară în istoria Cupei Mondiale, o echipă Europeană va cîştiga titlul, jucînd în afara Europei. Asta, în termeni statistici. În plan mult mai general dar şi mai important: fotbalul de mare densitate tactică, iniţiat în Europa de Jose Mourinho şi Inter Milano, a fixat o direcţie globală. Toată lumea joacă o variantă sau alta a acestui sistem de organizare defensivă amfibie (cu trecerea instantanee din regim de apărare în expanisune pe contre). Aici e noutatea, nu în profilul geografic al performanţei.

Discuţia prelungită şi obositoare pe tema Europa sau America de Sud a mascat aproape în întregime, ascensiunea solidă a fotbalului asiatic. Japonia şi Coreea de Sud au făcut nu numai un Turneu foarte bun dar au şi anunţat integrarea în sistemul pretenţios al fotbalului de mare performanţă.

Cupa Mondială se va încheia, foarte probabil, cu o nouă serie de meciuri de mare calitate, după ce monotonia din Grupe a fost măturată de explozia declanşată în sferturi.
Alte certitudini: favorita personală - Olanda, pe motive care ţin de istoria frustrată şi fenomenală a şcolii olandeze, cea mai bună echipă - Germania, în ciuda antipatiei de rigoare şi, în principal, pe bază de Schweinsteiger, cea mai uitlă lecţie - fiasco-ul analiştilor profesionişti. Prognozele au oscilat nepermis între două formule de mare nesiguranţă sau, dacă vreţi, ignoranţă: cartea sud-americană şi cartea europeană. Nu e surpinzător. Ştiinţa predicţiei a reintrat pe scena mare, remorcată de avalanşa teosofico-literară consacrată crizei economice. Figuri de guru economici au devenit brusc autori de best-seller. Editorialele care prevăd viitorul apocalips sau, dimpotrivă, reîntoarcerea în paradis sînt citie cu dezamăgire sau speranţă înaintea şedinţelor de Guvern. Majoritatea acestor eseuri care susţin că aduc precizie dar promovează diverse nuanţe de obscurantism scientist se hrănesc din prejudecţi majore. Înainte de toate, din aplecarea spre exotism şi din ideologie pură. Obsesia chineză e produsul combinat al acestor tendinţe care mărturisesc atît fascinaţia depărtării, cît şi plictisul în faţa "limitelor" democraţiei occidentale.
În fotbal, aceaşi inflaţie teoretică şi manie predictivă tind să complice inutil lucruri simple. Dar asta nu e vina jocului. E vina şi mania celor ce încearcă să facă din joc o oglindă şi se silesc să vadă în ea exact ce îşi doresc.

Iubirea de ruletă şi aberaţii

Niciodată n-a fost mai clar: dacă eşti echipă mică, Ghana sau Paraguay, n-ai voie să ratezi ocaziile unice. Înainte de toate: penalty-urile.

Cupa Mondială a explodat în sferturi. Brazilia şi Argentina au fost trimise acasă dar nu oricum: Brazilia după o lungă sinucidere de 20 de minute, cu Felipe Melo demiurg şi demolator: o pasă de gol, un autogol şi o autoanihilare care a lăsat Brazilia în 10. Argenina a suferit cel mai cumplit meci jucat la altitudini normale (recordul e un 2-6, la 4000 de metri cu Bolivia). Însă ospiciul şi-a deschis porţile abia pentru celelalte două sferturi.

Uruguay a aruncat, în ultimă instanţă, Ghana de pe schele, după modelul thriller-ului american cu helicoptere şi agenţi FBI pe zgîrie nori. S-a discutat mult despre dilema Suarez (sacrificiu pe pariu de penalty ratat) dar asta n-ar trebui să-l pună în umbră pe Abreu, deja campion mondial la sporturi extreme. Să baţi penalty-ul decisiv a la Panenka e un pic peste limita nervoasă a speciei noastre. Era doar un semn prevestitor al nebuniei ce venea.

Spania-Parguay n-a fost meciul de serviciu pe care conta Spania. Paraguay a făcut un fotbal de săraci cu două inimi. Restul a fost inventat de o criză de prostie în a arbitrului. Mai întîi, un gol anulat pe motiv de offside. N-a fost offside şi Spania a scăpat neatinsă. A urmat deja faimosul minut cu două penaltyuri. Să recapitulăm. Un acces de nebunie al lui Picque face cadou un penalty Urugauy-ului. Cardoso, vizibil strivit de moment, ratează. Spaniolii revin şi pe faza următoare obţin un penalty. Arbitrul arată un galben paraguayanului care faultase. Era, evident, o situaţie care cerea roşu. Alonso execută şi înscrie. Arbitrul cere repetarea pe motiv că mai mulţi jucători pătrunseseră în careu, îaninte de executare. Un detaliu uşor absurd. Aproape nu există penalty fără acest gen de incident. Dealtfel, la penalty-ul ratat de paraguayeni, careul era plin de vizitatori. Dar arbitrul s-a decis să fie rguros. Alonso execută a doua oară. Portarul apără, Fabregas vine la reluare şi e pur şi simplu prins de picoare de portarul paraguayan. Arbitrul tipicar scapă tocmai acest detaliu.

Pentru desert, Spania cîtigă cu un gol care vine după trei bare pe circuit biliard iar Paraguay ratează egalarea în situaţie unu la unu.

A fost palpitant? Nespus. Dar şi aberant. Mai există oare adversari ai ochiului de arbitraj electronic în fotbal? Dacă da, atunci e vorba de mari iubitori de ruletă şi aberaţii.

Germania simplă, clară şi mare




Argentina a plătit enorm pentru că a sfidat legea de bază: fotbalul, şi pe lîngă el restul lumii, au pretenţii înfiorătaore. Cer control, nu doar talent, gîndire pragmatică nu numai optimism, ştiinţă severă, nu entuziasm pur. La intrarea în teren, Argentina arăta ca o întîmplare veselă şi norocoasă, în căutarea dezastrului. După patru meciuri pe pilot automat şi după patru adversari cu existenţă incert atestată, Argentina a intrat pe culoarul nefericit al iluziei transformată în convingere. Exact ca Brazilia, Argentina a luat premizele plăcute ale primelor patru meciuri drept realitate de fond: Mondialele sînt o pîrtie convenabilă, mişcarea şi progresul curg de la sine, aduceţi următoarea echipă.

Următoarea echipă a fost Gemrania. Argentina a găsit catastrofa pe care a invitat-o insistent. Pe margine, Diego Maradona a continuat să fie cel mai bun copil de mingi din istoria Mondialelor şi a asistat fără să înţeleagă nimic, aşa cum a făcut-o încă din clipa în care şi-a încheiat cariera de jucător.

Elementar: Germania joacă cel mai simplu şi mai gîndit fotbal din lume. Numai că gîndirea germană nu e o speculaţie fără direcţie. Germania joacă distrugîndu-şi adversarul direct şi a dat acestei ocupaţii o densitate şi o precizie fără precedent. Schema germană nu e complicată. Într-un fel sau altul, ea îşi extrage ideile din cea mai modernă filozofii de joc, aşa cum a fost ea schiţată în ultimii doi ani de Jose Mourinho, spiritul tactic tutelar al acestor Mondiale plasate în umbra marelui narcisist portughez: organizare şi disciplă în jumătatea proprie, urmate de debarcări masive pe contre nemiloase. Dacă aţi observat, multă lume a învăţat să se apere supranumeric. Însă, numai Germania contraatacă supranumeric. În haită, dar cu capul sus şi pasa perfect cîntărită.

Germania care tocmai dă peste cap Cupa Mondială e produsul unei operaţii de recalibrare declanşată, la timp, acum 10 ani, în clipa în care o Federaţie foarte prietenă cu deutsch-realismul a înţeles că totul trebuie schimbat. Forţa şi insistenţa germană nu mai erau de ajuns. Iluzia marii Germanii rezultate din comasarea Vestului şi a Estului militarizat a la RDG încetase, după numai 5 ani. Federaţia a creat o reţea de 150 de centre de pregătire care au predat cu fanatismul cunsocut prin partea locului una şi aceaşi lecţie copiilor între 10 şi 17 ani: fotbalul se joacă în pase către cei ce îşi creează spaţiu de primire. A durat aproape 10 ani dar, la capătul acestei reconversii, Germania a apărut clarificată şi neînchipuit de creatoare. Aşa cum se vedea încă de la Monidalele din 2006, Germania e perfect pregătită pentru fotbalul care nu stă, nu acceptă şi nu pierde (eşecul cu Serbia spune că numai arbitrii şi penaltiurile ratate pot bate asemenea echipe).

Argentina a amuţit în primele 5 minute, pentru că a aflat, în teren, că e datoare cu un răspuns dar habar n-are ce şi cum ar trebui să joace. Complet pre-cerebrală, Argentina a sperat în miracolele locale produse de Messi dar Messi a fost aruncat de pe soclu, de organizarea germană, în propria jumătate, adică în singurul spaţiu neocupat de forţa germană. Un antrenor ar fi născocit ceva sau ar fi înţeles, măcar, cum poate limita dezastrul. Maradona, antrenorul cu 23 de meciuri şi doar 3 victorii în clipa numirii la Naţională, a rămas pietrificat, ca un analfabet aşezat în faţa computerului. Mai mult, Maradona, ar fi trebuit să realizeze că pînă şi în meciurile de paradă din prima fază, DeMichelis şi Burdisso au fost vulenrabili pe ultima linie. Dar Maradona a intrat cu o echipă neschimbată şi l-a ţinut pe bancă pe Samuel, stoperul cu un doctorat defensiv la Milano. Veron a stat deasemenea pe bancă şi Argentina a fost condamantă la o dezordine mută. În acest timp, Schweinsteiger, cel mai bun fotbalist al Mondialelor, a făcut ce a vrut între cele două careuri şi şi-a pus echipa în poziţii decisive, aproape fără efort. Nimeni n-a avut ideea să îl marcheze sau să îl ia sub supraveghere.

În consecinţă, argentinienii s-au sufocat singuri cu talentul lor. Lionel Messi a recitat, în amănunt, de la un cap la altul al meciului, drama despre căderea şi nefericirea celor ce nu ştiu că fotbalul e, cîteodată şi, mai ales, cînd trebuie, un joc de echipă cu o echipă nu numai adversă dar şi foarte inteligentă.

Povestea idolilor căzuţi şi a sistemelor biruitoare a aşezat ceva ridicol pe fruntea lui Messi, Ronaldo, Rooney, Torres, Ribery şi a repetat în folosul naivilor şi exaltaţilor că nu există victorii ci numai oameni lucizi şi proşti convinşi. Germania merge mai departe şi va fi greu, probabil, imposibil de oprit. Spania şi Olanda pot opune rezistenţă. Pentru victorie au nevoie de practica şi judecata care par, în această clipă, un atribut strict german.

A pierdut Uruguay victoria Ghanei?


Uruguay, cea mai tînără echipă a Mondialelor, e în semifinale. Ghana, singura echipă africană cu valoare certă,a pierdut. Dramatic şi milimetric dar a pierdut. De ce a fost tratată Ghana, în mediile de informare britanice, franceze şi, în genere, în scriptul ofical, ca pasiune obigatorie? O prostie mai neliniştitoare e greu de închipuit în vremuri de pace şi pe teme de fotbal (jocul acela care presupune un fair-play extins de la teren spre tribune). Părtinirea „progresistă” care a trimis, prin mediile de informare, obligaţia de a iubi Ghana şi de a milita pe lîngă zei pentru victoria Ghanei a fost cu atît mai penibilă, cu cît în capul meciului a fost aşezată o mică scenetă de atitudine: căpitanii ghanez şi uruguyan au fost puşi să citească texte anti-rasiste, compuse în cea mai bună tradiţie kitsch-proletcultistă. Însă anti-rasismul presupune, parcă, o aplecare austeră şi demnă spre egalitate. Cu atît mai interesant şi jenant a fost corul pro-ghanez al comentatorilor tv şi discursul nefavorabil Uruguay-uliui. Nu e clar cu ce a greşit Uruguay-ul. Dacă vina uruguaienilor e că au învins o echipă africană, atunci ar trebui, poate, ca la ediţiile următoare ale Cupei Mondiale să se asigure o cotă de participare africcană în semifinale şi, de ce nu?, în finală.

Morala acestei semifinale memorabile prin spectacolul din teren şi prin inepţia „corectă” a mediilor de informare e, într-adevăr, neliniştitoare: valoarea şi meritul încetează să conteze, în faţa temelor de cult aprobate (în cazul de faţă, africanismul).
Uruguay e una din cele mai bune echipe ale Mondialelor. Această afirmaţie banală are o acoperire masivă şi complicată. În primul rînd, în regimul tactic de mare inteligenţă creat de Tabarez. Sistemul de joc e foarte disciplinat şi fluent. Fundaşii urcă fără să rămînă suspendaţşi „sus”, Forlan pendulează liber în 30-40 de metri şi leagă mereu cu Suarez, un vîrf de sprint şi explozie.

Ghana e o echipă la fel de interseantă şi superioară în materie de forţă de şoc. Masivi şi tehnici, ghanezii sparg în mode repetat zona mediană şi deschid breşe masive. Le lipseşte experienţa şi au o oarecare naivitate care a costat, din nou, în momentele cheie.
Tema meciului a fost fixată în ultima secundă a prelungirilor de henţul cu care Suarez a împiedicat victoria şi calificarea Ghanei. Decizia şi gestul lui Suarez sînt un caz tipic de dilemă morală extremă. Practic, Suarez a pariat, cu un coeficient de risc enorm, că mai există o şansă ca Ghana să piardă. Pariul lui Suatey a fost, însă, acontat de un sacrificiu consimţit. Suarez ştia ,desigur, că răscumpărarea pariului cîştigat e propria dispariţie din semifinala cu Olanda. Pariul a funcţionat. Şansa infimă recuperată de Suarez a readus Uruguay-ul la masa de joc. Ghanezii au ratat în ultima secundă a prelungirilor penalty-ul care putea pune tranşa tot. Eroarea ghaneză a venit din selecţia executantului, un jucător de forţă, şi din maniera execuţiei, un şut mult foţat.

Ratarea ghaneză a răsturnat complet balanţa psihică. Ghanezii au intrat în faza penaltiruilor urmăriţi de şansa piedută şi au repetat sistemtic greşelile tipice pentru echipe fără maturiate: un fundaş şi un debutnt au fost incluşi între executanţi, cu consecinţe catastrofale.
Comentatorii au revenit, după meci, cu o observaţie de bogată inepţie: ghanezii au pierdut pe nedrept. Observaţia îi scuteşte pe ghanezi pînă şi de răpsunderea de a cîştiga. Ghanezii au avut un penalty în ultima secundă a meciului. Calificarea a depins numai şi numai de ei. Ideea după care Uruguay e de vină şi că a pierdut victoria Ghanei e una din consecinţele clasice ale gîndirii silite să facă propagandă.

Psihodramă braziliană



Primul meci asimetric al Mondialellor a scos Brazilia de pe linia care ducea spre titlu. Mai mult, dereglarea s-a produs, de fapt, în repriza a doua, pe parcursul a 15 minute de mare turbulenţă. Luat în totalitate, meciul a fost departe de profilul clasic pe care îl anunţa afişul. Un meci modest sau cel mult decent din punct de vedere tehnic. Însă, psiho-drama a fost extraordinară şi explică enorm.

Brazilia a început în coordoantele cunsocute şi, pînă acum, cîştigătoare: cu baza în defensivă şi cu 3 mijlocaşi de lansare-control (Silva, Alves şi F.Melo) aşezaţi între compartimente. Partitura s-a derulat în mod aproape automat şi Brazilia a dictat toată prima repriză. Olanda, limitată sever de dispozitivul central brazilian, a căutat, fără şansă, diagonalele Sneijder-Robben. Secţionaţi de linia mediană braziliană, olandezii au jucat oarecum întîmplător. Robben a fost uşor izolat la pătrunderile pe interior în căutarea şutului pe picorul stîng. Sneijder a ocupat o poziţie de adîncime prea mare iar Van Bommel şi de Jong au fost sechestraţi de perspectiva contrelor, mai ales după ce brazilienii au înscris cu o angajare drecctă iniţiată din linia a doua de Melo. Olanda s-a aflat 45 de minute în incapacitate de exprimare, asta presupunînd că olandezii aveau, cu adevărat, ceva de spus. Meciul părea, practic, jucat, pentru că nimic, nici un element tactic sau individual, nu puteau sugera o răsturnare de raporturi. Tocmai această lipsă de alterantivă şi pericol a contribuit, în secret, la psiho-cocteilul care a anihilat Brazilia.

După pauză, Brazilia a reluat fără griji, firul început în prima repriză. Acest scenariu de certitudine aprope letargică a fost aruncat în aer la prima apariţie a elementelor dictate de întîmplare sau erori personale. O centrare bine plasată de Sneijder a fost urmată de o ieşire stupidă a lui Julio Cesar şi de ciocnirea aeriană cu Felipe Melo. Golul a venit din nimic, întocmai un şoc neprovocat. Brazilia a intrat instantaneu în derută. De ce?
Tocmai pentru că formula Dunga a funcţionat fără perturbări şi fără examene , din primul minut al Mondialelor. Brazilia a jucat o serie de meciuri foarte asemănătoare, cu adversari la rîndul lor asemănători în lipsa de relief. Brazilia s-a acomodat perfect cu ideea că Mondialele sînt omogene şi neproblematice, asta cel puţin pînă la mult scontata finală cu Argentina. În consecinţă, la prima ciocnire cu neprevăztul, Brazilia a reacţionat dezastruos. Luciditatea şi buna aşezare în teren s-au evaporat.

După încă 15 minute, la o fază fixă, care cerea, din nou, rigurozitate, defensiva imeidată s-a prăbuşit şi Brazilia a intrat în picaj. Brazilia s-a de-structurat la prima încercare şi la prima situaţie problematică. În ultimă instanţă, asta spune că Brazilia a fost un caz tipic (şi, pînă la declanşarea crizei, nedectat) de optimism delusional.
Explicaţia suferă de un psihism excesicv dar e adecvată, dat fiind rolul minor jucat de elementul pur fotbalistic. Atîta vreme cît a depins de fotbal, Brazilia-Olanda a fost un meci la discreţia brazilienilor. Excluzînd insistenţa, Olanda n-a arătat nimic nou sau remarcabil. Olandezii n-au căzut la 0-1 şi asta a fost deajuns, din clipa în care meciul a devenit o chestiune de moral. În rest, prestaţia olandeză a fost de-a dreptul jenantă, culminînd cu o înduioşătoare lipsă de tehnică pe parcursul cîtorva miuţe cu apărarea braziliană complet depăşită. Olanda va juca, mai departe, o semifinală uşoară dar e pîndită de riscuri majore oricare ar fi semifinalista.

Brazilia e victima falselor certitudini şi asta înseamnă, mai departe, că dilema braziliană continuă: talent pur sau organizare? Dunga a încercat consolidarea unei echipe prea „mecanice” pentru gustul şi tradiţia braziliană. Problema proiectului Dunga pare, acum, lipsa de control şi siguranţă care decurg din chiar caracterul brazilian. Aici e, în fond, diferenţa între Brazilia lui Dunga şi Interul lui Mourinho. Sistemele puse la punct de Dunga şi Mourinho ţintesc aceaşi soluţie: contralovitura din adîncime. Deosebirea vine din materialul de construcţie. Argentinienii fundamentali pentru Mourinho au o „răutate” pragmatică la care poezia braziliană n-are acces. S-ar putea, dealtfel, ca semifinala Brazilia-Olanda să fi făcut Argentina campioană mondială.

Curtea Constituţională e neconstituţională



O decizie previzibilă a Curţii Constituţionale a eliminat prevederile legale care ar fi permis reducerea cu 15% a pensiilor. Curtea nu şi-a explicat, încă, decizia. O va face mai tîrziu, deşi nu mai e nevoie. Motivul e, deja, clar. El e de găsit în cealaltă decizie adoptată de Curte: soluţia care declară neconstiuţionale noile prevederi legale referitoare la pensiile magistraţilor. Mai simplu: Judecătorii Curţii şi-au declarat pensiile intangibile şi, pentru a masca abuzul, au comis un abuz încă mai mare, declarînd toate pensiile intangibile. Care sînt consecinţele?

Înainte de toate, Curea se descalifică moral în totalitate. Nu pare mare lucru, mai ales acum, în vremuri de criză, cînd lupta pentru salarii şi locuri de muncă n-are rival iar morala trece pe ultimul loc. Însă Judecătorii Curţii au fost aşezaţi în funcţie tocmai pentru a asigura echilibrul legal, adică pentru a împiedica transformarea legii într-un instrument avantajos pentru interese
de grup şi dezavantajos pentru interesul colectiv. Cu alte cuvinte, misiunea morală a Judecătorilor Curţii Constiuţionale are o importanţă naţională, nu personală. Misiunea Judecătorilor Curţii poate fi descrisă în termeni tehnici şi lesne confundat cu o complicaţie avocăţească. Definiţia decisivă sună mult mai simplu. Misiunea Judecătorilor Curţii e să apere esenţa democraţiei şi să excludă instalarea anarhiei. Cea mai recentă Decizie a Curţii e profund imorală pentru că distruge această misiune şi aprobă instalarea anarhiei în interiorul decorului democratic. Astfel, oricine poate înţelge, după decizia Curţii, că e îndreptăţit să comită abuzuri şi să opereze prin orice mijloace, pentru a obţine profit în dauna celuilalt. Sărăcirea şi deposedarea prin înşelăciune, devin, astfel, acţiuni legitime şi legale. Adevărat, ceteţenii români, fie ei în funcţii oficiale, fie lipsiţi de poziţii de comandă, nu au nevoie de asemenea încurajări pentru a trece la fapte. Însă decizia Curţii oficializează acest raport şi, prin urmare, dă mînă liberă evoluţiei noastre generale spre ipocrizie şi ruină.

Consecinţele economice ale Deciziei Curţii vor fi masive. Curtea poartă o răspundere cu atît mai apăsătoare, cu cît a decis să se amestece, fără drept, în economie, un domeniu în care nu are nici urmă de competenţă. Aparent, Curtea a făcut un serviciu pensionarilor, ferindu-i de un şoc fatal (C.T.Popescu a estimat cîteva mii de morţi, pe baza unui calcul care s-a ferit să numere decesele de pe vremea pensiilor CAP de 5 lei). Dacă Decizia Curţii a ferit pensionarii de o lovitură cruntă, atunci a făcut-o doar spre a le rezerva o nenoricre şi mai mare. Căci decizia Curţii nu mai lasă Guvernului decît varianta fiscală: mărirea impozitelor şi a taxelor. În clipa în care fiscalitatea va fi scoasă din lesă şi silită să recupereze golul din deficitul bugetar, dominoul economic se va declanşa în cascadă, după o logică implacabilă. Majorările fiscale vor adăoga la preţuri iar acestea vor ciopîrţi pensiile „salvate” de Curte şi vor strivi consumul. Impozitele în creştere vor obliga companiile să îşi recalculeze structura de salarii şi să concedieze „surplusul” de angajaţi. Climatul fiscal agresiv va clătina sau compromite imaginea economică a ţării şi va forţa retragerea capitalului prezent sau va opri noile pătrunderi de investiţii.
În concluzie, sporirea fiscalităţii e, prin excelenţă, o măsură cu enormă forţă de propagare, o mutare care contaminează întreg sistemul economic şi financiar. Acesta e motivul pentru care Guvernul a evitat să adopte linia fiscală, atunci cînd a trebuit să decidă asupra măsurikor de austeritate. Şi tot aici trebuie remarcat cinismul mediilor de informare care au ascuns această observaţie elementară şi au creat, în schimb, impresia unei nedreptăţi criminale impusă de un Guvern care avea şi alte mijloace la dipoziţie. Amputarea pensiilor e o măsură dură dar şi o acţiune cu efect limitat, local şi controlabil, nu o dereglare care dereglează, mai departe, întreg sistemul economic.

Curtea nu avea ce căuta la cîrma politicii economice şi financiare a României. Emil Boc, Sebastian Vlădescu, Adrian Videanu şi Mugur Isărescu sînt sau nu sînt inspiraţi dar Ion Predescu e, cu siguranţă, un Ministru al Economiei catastrofal şi ilegal. Declaraţiile în care Judecătorul Predescu explică, într-o ploaie de dezacorduri logice şi gramaticale, decizia Curţii sînt un spectaol ruşinos. Ignoranţa nu e o scuză. Ipoteza după care Curtea a păşit întîmplător, din neatenţie sau din pur umanitarism, în afara terenului ei de joc e falsă. Ştim că acţiunile Curţii au urmărit în modul cel mai direct şi mai meschin să salveze mega-pensiile magistraţilor. Putem conchide, mai departe, că Judecătorii Cvurţii sînt complet indiferenţi la soarta economiei (şi a tuturor celor ce muncesc dar nu sînt magistraţi), atîta vreme cît pot forţa legea să îi plătească gras pe tot timpul vieţii. Buni de afişat în Decizii care servesc pensiei de magistrat, oamenii de rînd sînt, de fapt, ostatecii necesari într-o scenetă tragică: regizorul îşi face numărul, ia banii şi pleacă, înainte ca incendiul să mistuie teatrul, cu tot cu ostatici.

În plan politic, deciziile Curţii aruncă România în afara interlocutorilor credibili ai instituţiilor bancare internaţionale. Decizia care blochează măsurile de austeritate ale Guvernului stabileşte că, de acum înainte, Fondul Monetar Internaţional trebuie să negocieze cu Curtea Constituţională şi nu cu Guvernul României. Nici o bancă şi nici un creditor nu vor accepta această mascaradă. În această situaţie, spaţiul de manevră al Guvernului (al oricărui Guvern) se îngustează dramatic.

Intervenţia Curţii e un act de uzurpare politică, produce o agravare inutilă a crizei şi loveşte dur societatea pe care Judecătorii pretind că o apără de acţiunile nesăbuite ale Guvernului. Comportamentul mizer al Curţii e complet previzibil, fiind, în cea mai mare parte, dictat de socialismul primar al membrilor ei. Legăturile adînci între Curte şi PSD datează de mult timp şi au fost fortificate sistematic, prin numiri succesive de jurişti de partid. Pe scurt, în actuala sa înfăţişare, această instituţie ineptă, aplecată spre abuz şi demagogie e în afara legii. Curtea Constituţională e neconstituţională.

Cunoaştem Campioana (stilistică) Mondială



Franţa a plecat fără să fi fost vreodată prezentă. Nici o supriză. În fond, prezenţa-absentă a Franţei la Mondiale a fost impusă de frauda oficializată în meciul de calificare cu Irlanda. Dar discuţia despre Franţa e, în mare parte, inutilă. Francezii sînt un produs expirat pe care cluburile importatoare de talent „galo-african„ şi presa care supraestimează constant calibrul francez îl curtează dintr-un soi de obligaţie comericală. Cota Franţei a fost, după 2002, fixată de o reputaţie fără bază valorică. Operaţiunile laterale de promovare PR şi ponderea instituţională a elementului frnacez( UEFA) au ascuns starea de fapt. În sfîrşit, inerţia şi mania superficial-verbală a mediilor de presă franceze au permis menţinerea lui Domenech. Protejate şi chiar celebrate în acest fel, suficienţa şi aroganţa au preluat în întregime suflul Naţionalei care a arătat la Mondiale, din primul minut, ca o echipă plictisită, fără dorinţe, pregătită să plece cît mai repede dintr-o competiţie jucată, de alţii, cu o seriozitate de neînţeles. Franţa nu mai are demult direcţie. Tot ce oferă etosul fotbalistic francez e spectacolul forţat al „diversităţii” ( gata? deajuns?) şi o emfază inepuziabilă care face din merit sluga retoricii. Mult mai puţin comentat şi infinit mai productiv: etosul german.

Chiar după un prăpăstios 0-1 cu Serbia, Germania rămîne, alături de Argentina, cea mai activă şi mai ofensivă echipă a Mondialelor. Eşecul în faţa sîrbilor a fost forţat de intervenţiile lui Alberto Undiano, un arbitru care a demonstrat în 90 de minute ce poate face cu un sistem viu o instanţă birocratică în fază de supraproducţie (8 galbene, 1 roşu). Germania a jucat extrem de clar - o calitate inaccesibilă majorităţii care cultivă circulaţia redundantă a la Barca - şi a căzut abia după ce Podolski a ratat penaltiul de relansare. Însă Germania se va califica şi va înainta pe culoarul deschis de prudenţa şi lipsa de viziune a majorităţii.

Însă viitoarea Campioană Mondială e, foarte probabil, de căutat altundeva: în contalovitura stilistică dusă la bun sfîrşit de Ottmar Hitzfeld. Asta nu înseamnă că noua Campioană Mondială va fi Elveţia dar poate însemna că noua campioană mondială va fi Inter Milano. Nu în finala de pe 11 iulie ci în marea ciocnire de idei şi strategii care dau fotbalul viitorului.

În fond, Cupa Mondială 2010 a pornit de la impresia că dominaţia spaniolă a ultimilor 2 ani a rezolvat aproape orice dilemă. O privire mai atentă ar fi trebuit să noteze că tot ce ştiam despre premizele Cupei Mondiale a fost răsturnat şi relansat în semifinala Ligii Campionilor cîştigată, prin anihilare tactică, de Inter şi pierdută de Barcelona în faţa scenariului Mourinho.
Problema cea mare a Spaniei a devenit, odată cu apropierea Cupei Mondiale. supraexpunerea. Spania e mult prea vizibilă şi previzibilă. Toată lumea ştie ce şi cum va juca Spania, pentru că toată lumea vede jucînd Spania şi Barcelona pe una şi aceaşi reţetă cîştigătoare, de cel puţin 2 ani. Chiar previzibili, spaniolii sînt, însă o forţă de nedomesticit. Impasul a fost, însă grăbit de două elemente concurente.

Mai întîi, insistenţa lui Vicente Del Bosque care a supralicitat şi a apărut în faţa Elveţeiei cu 4 mijlocaşi. Del Bosque a exclus orice schimbare de registru, pentru că nu avea motive să facă aşa ceva. Succesul încurajază repetiţia şi chiar suprarepetiţia. A doua coincidenţă nefericită pentru Spania se numeşte Ottmar Hitzfeld şi e de mulţi ani cea mai ignorată inteligenţă tactică a Europei. Hitzefeld e al doilea om, după Mourinho, care notează excesul de hispanism din jocul Spaniei şi reacţionează cu un antidot devastator. Diferenţa între Mourinho şi Hitzfeld pare nemărginită: Hitzfeld e un raţional ponderat şi discret, Mourinho un provocator eruptiv. Însă inteligenţa acută a celor doi merge în aceaşi direcţie: spre eliminarea realtivităţii în fotbal. Mourinho preferă altă definiţie dar spune acelaşi lucru: „pun zahăr în carburtatorul adversarului”.Atît Mourinho cît şi Hitzfeld au tratat superfluenţa imprevizbilă a spaniolilor cu un bluff enorm, cu un sistem care permite retoricii spaiole să se exprime dar refuză să se lase sedus şi cere eficienţă finală pe spaţii mici şi agloemrate. Maşina de raşchetat barocul spaniol funcţionează deconcertant de simplu: spaţiu de manevfră pentru spanioli şi aglomerare agresivă în spaţiul de finalizare. E o soluţie frustrantă şi anti-specatulară. Dar e şi un sistem extrem de greu de montat şi menţinut. Disciplina şi precizia sînt condiţii obigatorii, cu atît mai greu de menţinut în faţa unui fornt de atac mereu în schimbare. Cine vrea se poate declara dezamăgit sau dezgustat de lipsa de fler şi deschidere. E un verdict grăbit care omologhează capacitatea de concentrare şi rezistenţa cu inferioritatea în fotbal. O excepţie grăitoare de la acest gen de concluzii: Zinedine Zidane. După eşecul spaniol, Zidane a reacţionat cu tact şi pătrundere, remarcînd că apariţia cea mai interesantă la Mondiale sînt echipele care organizează ceva, fără să înţeleagă prin asta că trebuie să conducă mersul jocului. Zidane a adăogat că nu aşa arată fotbalul care îi place dar asta nu înseamnă că fotbalul astfel jucat e mai rău sau mai sărac.


P.S. Anglia? Psihopatologie live! O echipă compusă din jucători care nu pot deveni realitate şi nu pot trăi normal, în limitele naţionalei, deşi o fac foarte acut, la echipele de club. Anglia catatatonică din meciul cu Algeria e un fenomen psiho-mental aparte, probabil incurabil. Efectul Capello a trecut fără rezultate şi Anglia continuă se se auto-anuleze din adîncimea complexului care face incompatibile lumea engşeză şi lumea din afară. La cluburi şi în comeptiţiile de club care presupun sistemul tur-retur, englezii se simt acasă. La Naţională şi în turneele finale, englezii se simt dezrădăcinaţi şi devin proprii lor adversari morali. În 180 de minute contra Statelor Unite şi Algeriei, Anglia a fost o echipă blocată de propria neîncredere, o trupă de neadaptaţi care s-a grăbit să îşi nege atuuriule. Peste o lună sau două, aceiaşi jucători vor deveni, iar, supervedetele productive de la echipele de club. Insularitatea engleză rămîne o realitate adîncă. În elementul propriu ea asigură o stare de sigurnaţă şi o lejeritate care dau spectacolul tipic englez. Silită să alerge în afara propriului perimetru, aceaşi insularitate trece direct în stîngăcie şi blocaj.

Opium, fotbal şi intelect



Două exepmple contradictorii de abordare intelectuală a fotbalului. Mai întîi, Simon Kuper, cu un articol plin de intuiţii curajoase şi bine susţinute. Kuper e un intelectual printre comentatorii de sport şi vine dintr-o familie în care putea absorbi cu uşurinţă teorie şi ideologie sistematică (tatăl, Adam Kuper, e un antropolog de reputaţie solidă). Însă Kuper jr. face o critică de fotbal întotdeauna adecvată, foarte aproape de „obiect” şi deschisă atît cît să lumineze legăturile naturale ale jocului de fotbal cu lumea exterioară. Articolul lui Kuper plasează o ipoteză aparent scandaloasă: Spania, marea favorită, nu va face faţă Cupei Mondiale. Între timp, pronosticul lui Kuper a fost bine primit de Spania care a clacat în Grupe în faţa Elveţiei. Nu e deloc limpede ce va urma. O revenire spaniolă rămîne posibilă. Însă ideile lui Kuper sînt interesante, mai degrabă, prin argumentaţie decît prin pronostic. Spania - argumentează Kuzper - e, într-adevăr, cea mai bună echipă a turneului, însă turneul nu e cea mai bună arenă pentru Spania. Motivul: Cupa Mondială e o Cupă şi nu un Campionat.

Diferenţa e esenţială. Fotbalul de Campionat e o campanie de proporţii care testează pe perioade lungi calităţile fundamentale ale unei echipe (coerenţa tactică, adîncimea lotului) şi reduce, fără a elimina cu totul, rolul evenimentelor aleatorii (şansă, decizii de arbitraj, „zile” de excepţie). Fotbalul de Cupă e, dimpotrivă, mai ales într-un turneu compact ca Mondialele sau Europenele, o suită de meciuri unicat în care rolul evenimentelor atipice creşte iar capacităile de rulaj ale unei echipe pierd pondere.

Am fost întotdeauna mirat de uşurinţa cu care publicul vorbeşte, mai ales în ţările de cultură latină, de „Campionatul” Mondial. Preferinţa anglo-saxonă pentru „Cupa” Mondială e o probă importantă de exactitate. Argumentele lui Kuper deschid o dezbatere lungă şi perfectibilă. Cred, de pildă, că ideea după care echipa cea mai bună nu cîştigă aproape niciodată Cupa Mondială trebuie amendată într-un punct esenţial. E vorba de situaţiile în care „cea mai bună echipă” e învinsă dar e învinsă de o echipă comparabilă sau la fel de bună. Altfel, teoria lui Kuper e valabilă doar în situaţiile de supremaţie absolută, adică în acele perioade de fotbal dominate autoritar de o echipă „perfectă”. Aceste cazuri sînt un capitol rarisim în istoria fotbalului şi pot fi reduse, poate, la un singur caz fără contrargument: Brazilia 1970. În alte situaţii, echipa care e în mod evident cea mai avansată şcoală de fotbal poate pierde Cupa Mondială după ce e învinsă de un adversar de calibru comparabil. De regulă, în aceste situaţii Campioana e neglijată de memoria colectivă care e deja dăruită echipei învinse. Aşa ia naştere mitul „ celei mai bune echipe din lume care n-a cîşttigat niciodată Cupa Maondială”. Cazurile clasice: Ungaria 1954, Olanda 1974 şi Brazilia 1982. Indiscutabil, în toate aceste trei cazuri, echipele învinse au fost şi echipele care au dominat fotbalul mondiual, schimbîndu-i în mod decisiv cursul. Ce s-a observat mai puţin e că în toate aceste cazuri Campioanele Mondiale au fost echipe nu mai puţin remarcabile. Germania 1954, Germania 1974 şi Italia 1982 au apărut, însă, dinspre latura „ neplăcută”, raţională şi organizaţională a fotbalului. Au fost, adică, echipe care au distrus adversari de splendoare desăvîrşită, folosind un regim tactic extrem de avnsat şi bine gîndit. Pledoaria lui Simon Kuper e cea mai bună introdicere în dezbaterea esenţială care opune fozbalul de inspiraţie şi fler novator, fotbalului de rezistenţă şi realism critic.

Cu discuţia deschisă de Kuper ne aflăm în zona criticii generale a fotbalului fără a părăsi adecvarea la fotbal. Cealaltă posibilă cale de urmat e un derapaj spiritual care pleacă din fotbal şi atacă probleme străine de fotbal. O mostră impecabilă e de găsit într-un articol publicat recent de Terry Eagleton, unul din papii critcii marxiste, suverană în cugetarea academică occidentală. Eagleton e un intelectul (post)modern complet, un ideolog în carne, oase şi superstiţii. Ţinta lui Eagleton e, în suma pronunţărilor sale scrise sau orale, una şi aceaşi: discreditarea şi de-construirea culturii populare. În modul cel mai secet şi mai activ, în spatele acestui discurs critic insistent se ascunde vechiul resentiment anti-democratic al elitei intelectuale. Vorbind de fotbal, Eagleton trece cu o uşurinţă imprudentă direct în verbiajul marxist şi procedează la o substituire rudimentară de termeni. Fotbalul joacă rolul deţinut odinioară de religie. Fotbalul e noul opium al popoarelor. Acest calc marxist îl obligă pe Eagleton să atribuie indirect ascensinuea fotbalului unui scanariu de dominaţie construit de dreapta. Simbolul tutelar al acestui complot e, pur şi simplu, David Beckham „ cu impecabilul său conformism Conservator”. Mai departe, fotbalul îşi verifică funcţia opiacee „îmbogăţind realitatea estetică” şi asigurînd „competenţa înlocuitoare” a muţimilor care nu se pricep la nimic dar pot discuta la nesfîrşit, cu o erudiţie inegalabilă despre jucători,cluburi şi meciuri „istorice”. Enciclopedismul fotbalistic e noua tradiţie, într-o societate, altfel, dominată de amnesie istorică şi neştiutoare în faţa oricărui eveniment mai vechi de 10 minute.

Remarcile lui Eagleton conţin cîteva unghiuri utile. Analogia fotbal-religie e un punct de pornire deja invocat de numeroşi teoreticieni, deşi comparaţia e mult mai complexă şi mai dificilă decît lasă Eagleton să se înţeleagă. Fotbalul a devenit o manie globală care parafrazează cu oarecare exactitate forme religioase, aproape exclusiv în scenarii de cult. Însă comparaţia e nulă la nivel substanţial, unde fotbalul nu are pretenţia de a oferi o ordine revelată ci doar o formulă de participare rituală, împinsă spre divertisment. Fotbalul e un joc, a devenit, poate, o industrie, dar n-a fost şi nu va fi un adevăr. Comparaţia religie-fotbal e, în varianta marxisră ilustrată de Eagleton, încă o răfuială cu religia, un atac din care răzbate ura neîmpăcată a ideologiei marxiste pentru peristenţa aplecării religioase a omului.

Ideea după care dreapta e vinovată de priza globală de opium fotbalistic vine direct din criticismul societăţii moderne de consum şi din analiza reprimării simbolice a societăţii, dezvoltate de freudo-marxism în anii ’50-’70. Pe urmele lui Fromm şi Marcuse, Eagleton conchide că lumea socială naturală e coruptă de un scenariu comercial-escapist comandat de marele capital şi menit să împiedice accesul colectiv la adevărul soical (teoretizat de marxism).Apariţia lui David Beckham pe post de mare preot al dreptei e o perlă tipică pentru rătăcirile înverşunate ale radicalilor academici, în război cu lumea din jur. Beckham nu e nimic mai mult decît un milionar tatuat şi înconjurat de kitsch, la capătul procesului năpraznic de îmbogăţire care transformă copiii lumpenului sau ai clasei muncitoare în celebrităţi. Iar dacă mania fotbalistică e de dreapta, Eagleton ar trebui să explice forţa acestei reuşite a dreptei în regimurile comuniste şi patronajul oficial al aparatului de partid asupra fotbalului în toate fostele ţări couniste. Sau, în aceste cazuri, era vorba de cultură de masă şi educaţie patriotică? Observaţia lui Egleton legată rolul de educator al fotbalului care dă discurs, tradiţie şi erudiţie unei mase altfel inerte cultural e o percepţie corectă. Însă fotbalul nu poate compărea pe post de acuzat principal. Amnezia culturală contemporană e agresivă la nivelul „prostimii”, însă „prostimea” contemporană e o noţiune largă care cuprinde şi deruta erudită a „claselor culte”. Nu e nici o diferenţă între cei ce nu ştiu nimic despre trecut şi cei ce îl de-construiesc, transformîndu-l într-o fabulă unică despre vina societăţilor şi valorilor occidentale. Cu alte cuvinte, Eagleton e cult dar degeaba. Cultura critică a lui Eagleton şi incultura plenară a maselor duc în aceaşi direcţie.

Bolile clasicilor




Prima concluzie provizorie şi definitivă, după 5-6 zile de Cupă Mondială: majoritatea echipelor mari au o problemă de mişcare. Provizoratul acestei observaţii ar putea fi demonstrat de evoluţiile următoare, în special de meciurile din faza a doua. Însă ceva pare, deja, greu de schimbat şi sugerează o mutaţie definitivă: dinamica de joc s-a schimbat. Altfel spus, a apărut o nouă "fizică", în care, cu excepţia remarcabilă a Germaniei, majoritatea clasicilor nu mai mizează pe mişcare. În primul rînd, Anglia, apoi, Brazilia, Franţa, Italia şi, în mai mică măsură, Olanda lucrează în parametrii statici sau semi-statici ai jocului de posesie. Influenţa e evidentă: Barcelona, cu schema ei hipnotică de pase scurte, cu demarcări pe ultima linie de joc.
Lucrurile sînt mai lesne de înţeles dacă luăm Germania ca termen de referinţă. Surpiza germană n-a fost, ca de obicei, apariţia unei echipe foarte solide după un sezon anonim (asta se întîmplă la aproape fiecare turneu final) ci prospeţimea în mişcarea colectivă. Nici o altă echipă n-a arătat pofta de deplasare vie şi riguroasă a naţionalei germane care a măcinat Australia şi va face continua să facă acelaşi lucru, prin lansări repetate, din adîncime, cu participarea şi rotaţia întregii echipe.

În rest, apetenţa generală pentru mişcare e blocată de un soi de convingere posacă în virtuţile dominaţiei lente bazate pe posesie. O explicaţie imediată? În mod evident, dispariţia liderilor de construcţie. Cu excepţia relativă a lui Veron, coordonatorii clasici lipsesc şi nimeni nu mai dictează cadenţa de atac. Solistul coordonator şi însăşi noţiunea de penetraţie ofenisvă sînt înlocuite de o suită albă şi lungă de pase. În acest regim, mişcarea care creează culoare de pătrundere şi situaţii supranumerice e înghiţită de frontul plat şi de încercarea de a înainta în bloc. În consecinţă, mijlocaşii şi vîrfurile aleargă dar nu se mai mişcă decisiv. Rezultatul e caracterul incredibil de static al unei echipe ca Brazilia care a suferit serios în meciul cu anonimii nord-coreeni şi a reuşit numai prin numerele persoanale ale lui Robinho. Criza a fost perfect ilustrată de prăbuşirea modelului originar: Spania. Catastrofa din meciul cu Elveţia a dezvăluit limitele modelului Barcelona, exact aşa cum le denunţase, în semifinalele Ligii Campionilor, Jose Mourinho.

Michael Ballak a făcut, primul, cîteva observaţii foarte interesante despre noua dinamică fără dinamică a naţionalei engleze şi aceste remarci se pot aplica destul de exact unui număr îngrijorător de echipe. Ballak a semnalat incapacitatea de combinaţie a englezilor care au revenit, sub Capello!, la registrul primitiv al lui "kick and rush". Argumentul lui Ballak e valabil, în alt registru, şi pentru capacitatea de circulaţie excesivă a echipelor care cultivă cursivitatea fără direcţie.

Alte evoluţii schiţate în prima săptămînă a Cupei Mondiale se leagă de mitul "experienţei suverane". Italia şi Germania au expus teza şi anti-teza acestei idei. Italia a rezistat prea mult în pragul schimbării. Dealtfel, Marcello Lippi s-a declarat destul de iritat de apelurile care cereau renovarea marii echipe de acum 4 ani. Consecinţa e un compromis slab, cu înlocuitori mediocri şi veterani obosiţi. Germania a reacţionat complet diferit, în prelungirea unei tradiţii de competitivitate fără compromisuri. Astfel, absenţa forţată a lui Michael Ballak n-a contat iar noile adopţii ale naţionalei (în special Mesut Ozil) au intrat direct în maturitate, după vechea deprindere germană care anulează nesiguranţele debutului.

Dificultăţile nescontate ale Braziliei şi Spaniei spun, deasemenea, că fotbalul de linie clasică suferă de oboseală şi are din ce în ce mai rar capacitatea de a surprinde. Ceea ce îl face contracarabil, chiar atunci cînd adversarul e o echipă pur şi simplu disciplinată.



P.S. Evident textul de mai suferă de prea multă analiză. Cred, totuşi, că problema generală a comentariului în marginea Cupei Mondiale e, pe de o parte, gigantismul şi, pe de alta, amatorismul frivol. Gigantismul e invitat şi dictat de explozia platformelor de exprimare privată, în primul rînd internet-ul. Nu e neapărat un păcat. Însă amatorismul e un păcat şi el e încurajat atît de facilităţile net-ului, cît şi de moda care a decretat că fotbalul e noul catwalk pe care defilează egouri şi celebrităţi de o clipă. Toată lumea care se crede sau vrea să fie luată drept cineva dă buzna şi comentează în cheie "personală" şi ineptă fotbalul de Cupă Mondială. Le doresc autorilor din această categorie interminabilă să aibă parte de medici, instalatori şi coafeze la fel de competente.

Emil Boc - Prim Ministru



A devenit democraţia românească mai serioasă? Năvala fumigenă, şi mediatică asupra Primului Ministru Emil Boc sugerează că am ajuns, în sfîrşit, la maturitate. Aşadar: nu mai răbdăm inepţia guvernamentală. Sindicatele şi opoziţia şuieră din tot socialismul lor rănit, televiziunile şi "analiştii" invitaţi lucrează la roşu, din patriotism gratuit, plus salarii per cap de cugetător-tv egale cu suma lefurilor mulţimilor din pieţe. Dacă asta se numeşte seriozitate, atunci nu ne rămîne decît comedia finală: dezagregarea. Nu e mult spus. Am ajuns la ultimul ban şi la ultima şansă de redresare. Exact în acest moment, marea majoritate a corului anti-Boc nu înţelege sau se preface că nu înţelege unde am ajuns.

Ce a făcut Primul Ministru Emil Boc? Singurul lucru, încă, posibil: a redus cheltuielile bugeare. De ce? Pentru că statul român e în faliment. Majoritatea salariaţilor şi pensionarilor plătiţi din bugetul de stat sînt în situaţia depunătorilor care îşi văd economiile distruse de un faliemnt bancar. Numai că statul nu e pur şi simplu o casă de depuneri ci rezultatul combinat al polticii economice oficiale şi al deprinderilor sociale neoficiale ale populaţiei. Falimentul statului financiar român nu e opera Guvernului Boc. Opoziţia răsculată huduie şi blestemă în direcţie greşită. Asta nu li se poate imputa pensionarilor care îşi scuipă obida cu furie dar e de neiertat în cazul politicienilor şi al ziariştilor "profesionişti". Orbirea nu e scuză iar orbirea simulată, cu atît mai puţin. Politicienii PSD-PNL şi gazetarii asociaţi ştiu sau ar trebui să ştie cum şi de ce am ajuns în faliment. Ar trebui să ştie, pentru că sînt parte directă a problemei. Falimentul finanţelor de stat n-a venit ca un trăsnet nesolicitat ci a fost clădit, pas cu pas, vreme de 20 de ani, de o politică economică moale sau scabros-electorală. Mediile de informare au partea lor în catastrofă, pentru că ele şi nu altcineva au ascuns şi negat sistematic logica strînsă care lucrează neiertător împotriva economiilor falsificate. Comportamentul media nu e o surpriză. Trusturile de presă sînt ele însele fructul averilor create din deturnarea şi din exploatarea resurselor de stat. În fond, figurile marilor şefi de trusturi fac parte din plutonul select care a parcat economia României într-un loc dosnic şi şi-a făcut plinul pe săturate. Abia apoi au luat naştere zisele trusturi de presă iar regimul lor de lucru era, de la bun început, previzibil: muncă bine slariată la tăvălugul care albeşte, disculpă şi şterge urmele patronului.

Ce e cu adevărat revoltător în scandalul din jurul Primului Ministru Boc e sursa de zgomot: cei care fac azi literatură apocaliptică pe seama măsurilor de austeritate sînt exact cei ce au aşezat economia României pe linie moartă, încă din 1990, au devorat resurse bugetare şi au decupat o felie mereu în creştere din avuţia naţională. În mare parte, sacrificiile de astăzi sînt impuse de slăbiciunea extremă a unei economii prosternate într-o poziţie convenabilă noilor beneficiari şi de preponderenţa bolnavă a sectorului bugetar. Ambele au fost create, tolerate sau lărgite de cruciaţii care se leagă azi cu lanţuri de pneisonari.

"Genocidul social" declamat de PSD şi PNL nu e doar o probă de kitsch logic şi lingvistic. Formula aleasă de PSD şi PNL semnalează ceva mai grav: pericolul major care pîndeşte ascuns între politiceni aleşi să judece şi să decidă, dincolo de propriile interese. Detaliile planului de acţiune ale guvernului PD-L-UDMR pot fi dezbătute. Direcţia, nu. Orice altă rută e egală cu prăbuşirea. Deciziile anunţate de Primul Ministru Boc sînt deciziile anunţate peste tot, în Estul şi în Vestul Europei. Conjuraţia masacrului bugetar e, pur şi simplu, o necesitate respectată în toată Europa. Şi în România lui Băsescu şi Boc, şi în Anglia lui Cameron, şi în Spania lui Zapaterro. Numai în România lui Ponta şi Antonescu nu. Care e, atrunci, varianta? Ce propun PSD şi PNL? Care ar fi măsurile miraculoase şi mult mai puţin dureroase, în măsură să oprească, totuşi, căderea? Interesant, Ponta şi Antonescu tac. Ba mai mult, într-o performanţă complet schizoidă, tac în timp ce huiduie. Dacă PSD şi PNL ar fi produs un scenariu economic alterantiv, în locul unei moţiuni de cenzură sprijinită în text de invective şi în stradă de aramata subordonaţilor sindicali, România ar fi fost, măcar, locul unei dezbateri urgente, într-un moment de impas istoric. Aşa, însă, e doar locul unui scandal ridicol. Iar asta înseamnă, mai departe, un singur lucru: pierdem timp şi ne pierdem mintea. N-ar fi prima oară. Inconştienţa în momente tragice e unul din jocurile favorite ale românului în poziţie oficială. Zicala care recomandă virtuţile hazului de necaz nu îi acoperă, însă, şi pe cei care pun la lucru hazul şi umorul involuntar.

Evident, PSD şi PNL vor declara apăsat că au remediul, că sînt singurele în stare să întoarcă banii la bugetul statului dar toate astea fără cea mai măruntă precizare. Planul e acolo dar va fi dezvăluit abia în primele zile de guvernare. Aşa e, cu precizarea că planul seret nu are nevoie de protecţie. E mult prea bine cunoscut. Remediul favorit al foştilor liberali transformaţi în spărgători de buget e cunoscut din perioaoda 2007-2008: cazinoul financiar Vosganian, cu premii masive pentru alegătorii ţintă şi potop pentru neafiliaţi. Remediul socialismului de haită al PSD e, iar, cunoscut: prişniţe retorice pentru săraci, discursuri refuzate de Obama din motive gramaticale, plus catastrofa de rigoare, pusă în seama dreptei sau a complotului capitalist internaţional.

Se poate, prin urmare, discuta în termeni direcţi despre România în criză? Din păcate, nu. În faţa celei mai grave căderi istoice pe care România a trăit-o vreodată, intervenţiile publice au un aer străin de obiect şi iresponsabil. E cu atît grav cu cît "obiectul" e însăşi societatea românească şi nu o sumă de clacule şi indicatori economici tranzitorii. Cu cîteva excepţii remacabile (Gh. Cercelescu e, de departe, cel mai grăitor caz de competenţă ignorată), analizele, comentariile şi pronosticurile se înşiră fără altă ţintă decît atacul politic. Dar nu e exagerat să vorbim de cea mai gravă criză istorică trăită vreodată de România? Cu sigruanţă, nu.
Comunsimul, candidatul numărul 1 la această onoare sinistră, a fost, într-adevăr, o catastrofă dar o catastrofă previzibilă, din prima pînă în ultima clipă. Cu alte cuvinte, comunismul n-a generat nimic surprinzător, în condiţiile fixate şi impuse de comunism. Degenerarea a fost aproape terminală dar nu neaşteptată şi niciodată alimentată de fenomene obscure, invizibile sau necunsocute. Drama comunistă a fost planficată la vedere şi a avut un carater "deschis", în măsura în care o execuţie în piaţă e un act cît se poate de public.

În schimb, criza în care a intrat România după căderea comunismului, nu are nimic previzibil. În primul rînd, pentru că numita "criză a anilor 2009-2010" a început demult. Mai devreme decît îşi închipuie analiştii decişi să îi fixeze începutul în crahul financiar euro-aemrican al anilor 2008-2009. Adevărat dezordinea de pe piaţa bancară americană a agravat lucrurile iar degradarea zonei euro a mărit presiunea. Aceste două perturbări externe au fost însă doar criza de împrumut care s-a aşternut peste o economie profund dezechilibrată şi osificată, cu tot cu defecţiuni, în 20 de ani de inacţiune, neglijenţă şi incompetenţă. Dacă România ar fi fost lovită numai de suflul crizei euro-americane, ne-am fi aflat în faţa unui şoc economic masiv. Proiectat asupra unei economii aberante, acelaşi suflu a transformat şocul în criză istorică. Originile crizei româneşti sînt pur româneşti şi au fost fixate, imediat după 1989, de refuzul revoluţiei economice. A fost aşa şi nu putea fi altfel pentru că, odată disimulată sau ratată revoluţia politică, şansele unei re-naşteri economice erau nule. În consecinţă, sistemul creat sau, mai bine zis, păstrat în 1990 a adîncit, în loc să dezrădăcineze, suita obişnuinţelor economice ale statului socialist. Nu ale statului comunist, pentru că dictarua economică a partidului a dispărut, înghiţită de structurile multiple de putere degajate de reconfigurarea aparatului comunist. Însă socialismul, adică deprinderile şi reflexele comunitare gravate de socialism în mentalităţi, au rămas. Atît sus, cît şi jos. Atît printre noii deţinători ai economiei cît şi între angajaţii "fără de putere". Datele acestui compact socialist par disjuncte dar divergenţa efectelor nu poate ascunde acordul de mentalitate. În vreme ce noua elită economică a intrat în regim imediat de acaparare şi exploatare a bunurilor şi fondurilor publice, masa bugetarilor a primit puţin dar suficient pentru a menţine un corp social influent, mai ales prin dreptul la vot. Diferenţa de venituri e mare, realitatea morală e aceaşi. Şi unii şi alţii au stabilit că pot trăi bine sau binişor, fără risc şi fără competiţie, în preajma şi din banii statului. Unii furînd, ceilalţi dormitînd, sub protecţia tot mai largă a lefuşoarei şi a sporişorului de stat.

Problema mentală a Româneiei e mai gravă decît actualul derapaj economic: După 20 de ani dăruiţi şi pierduţi pentru schimbare, sîntem în acelaţi punct de dependenţâ inertă. Societatea sau o parte mult prea mare a societăţii e, în continuare, convinsă că bugetul şi asistenţa de stat sînt un drept. Că vieţile şi destinele personale sînt portofoliul cel mai de seamă al statului. Bugetarismul care a dat clasa profitorilor miliardari şi a anesteziat o masă enormă de oameni "fără bani" e un obstacol colosal. Aproape de netrecut.

Adevărul e, în acest moment de criză şi cumpănă, adevărul ultimei şanse. Primul Ministru Boc a avut curajul să pună capăt simulacrelor şi să intre în realitate. Refuzînd frontal cea mai periculoasă iluzie naţională, Guvernul Boc e primul caz de luciditate şi răspundere executivă în momente de răscruce, din 1947 încoace. Spectacolul pe care îl oferă adversarul e îngrijorător: tradiţia eschivei şi demagogiei continuă. Numai că, de data asta, nu mai urmează încă o prelungire şi încă o păsuire. Oferta vieţii asistate şi a ruinei egal distribuite rămîne pe masă. Dacă,însă, propunerea PSD şi PNL devine program de acţiune, urmează momentul zero. Demisia lui Boc? Sub presiunea magicienilor sociali de la PSD şi PNL? Ar fi un contract automat cu nenorocirea.

Crizele succesive ale statelor asistenţiale ale Europei de vest ne-au silit să decidem: încercăm sau ne ducem la fund? Tentaţia dizolvării nu trebuie subestimată nici un moment. După 20 de ani de tertipuri indolente, inacţiunea şi indiferenţa atrag, promisiunea unui paradis inexplicabil în regie liberal-socilistă e luată în serios şi , peste toate, filozofia lui " scăpăm noi cumva" e un remediu iraţional mai puternic decît orice argument. Însă lucruile sînt clare: ori acceptăm operaţia, ori ne retragem în subzistenţă şi căutăm cumpărător.

Tăcerea e de aur - prostia nu

Ce e mai periculos: o revărsare ipotetică de cianură sau o epidemie reală și activă de prostie? Prima e o ipoteză din ciclul conceptual “drobul de sare”. Singurul ei efect constatat în ultimii cîțiva ani e numita epidemie de prostie. Chiar dacă Parlamentul European a adoptat, miercuri 5 mai, cu un vot categoric, o Rezoluție care cere interzicerea mineritului cu tehnologie bazată pe cianuri, situația nu se schimbă: industria tembelă a binelui a atins cota de supraproducție.

Rezoluția Parlamentului e stearpă legislativ. Ea nu obligă și nu impune ci exprimă un punct de vedere. Comisia Europeană poate să preia sau să nu preia această recomandare. E limpede că recomandarea nu va fi preluată. Dacă mediile de informare ar fi urmărit cu adevărat disputa de la Bruxelles, ar fi avut, poate, onestitatea să relateze că reprezentanți ai Comisiei au precizat clar, încă de acum o săptămînă: nu se schimbă nimic înainte de 2012.

De ce, atunci, o rezoluție fără șanse, pe tema mineritului cu cianuri? Pentru că, în ciuda lipsei de efecte legislative, o asemenea rezoluție are conscințe morale și de imagine considerabile. Cine urmărea și de ce a mizat pe o lovitură de mare impact mediatic și etic? De la bun început (ianuarie 2010) mania cianurii a fost privilegiul exclusiv al unui grup de eurodepurtați maghiari. Obiectivul (neprecizat în textul rezoluțeiei dar menționat furibund în discuții oficiale și neoficiale): Roșia Montană.

E greu de spus care e dedesubtul acestui interes aparte al politicienilor maghiari dar e cert că obsesia pentru Roșia Montană e profund suspetctă. Nimeni și nimic nu va reuși să facă din acest demers o chestiune de civism ecologic european. O asemenea aplecare nobilă nu are cum să apară brusc, sub forma unui atac de conștiință care invocă, deodată, un accident ecologic grav petrecut la Baia Mare, acum 10 ani. Ar fi ridicol, dacă n-a fi pervers. Îngrijorarea convocată de europaralmentarii maghiari cu 10 ani întîrziere, e echivalentul unui proiect de lege care interzice construcția de piscine, la 10 ani de la ultimul înec. O sugestie tardivă pentru colegii maghiari: cinaura putea fi interzisă cu desăvărșire și chiar scoasă din dicționare. Argumentul decisiv: anul acesta se împlinesc exact 530 de ani de la nașterea Lucreziei Borgia. Cifră rotundă - lege de fier.

Textul rezoluției a fost descris de mai mulți parlamentari drept un dezastru juridic. Cîteva exemple vizibile. Protecția diversității biologice poate fi asigurată numai prin interzicere mineritului cu cianuri. Implicație: alți poluanți nu există sau au fost demult convinși să se pensioneze. Rezoluția solicită Comisiei Europene să inițieze interdicția totală a mineritului cu cianuri. Consecințe: dispariția totală a exploatărilor de aur în Europa și șomaj instantaneu. Eurodeputați ecologiști și liberali din Finlanda (Laponia) și Suedia au explicat din răsputeri că o asemenea inițiativă ar distruge social și economic regiuni și comunități care nu au altă vină în afara exploatărilor de aur, altfel exemplare. Finlanda și Suedia, două state care au dezvoltat un cult ecologist de stat și au impus norme draconice de protecție a mediului continuă să opereze exploatări miniere cu cianuri, fără să fi ajuns la concluzia că viitorul e garantat catastrofic.

De ce n-au avut greutate explicațiile și protestele eurodeputaților care știu cîte ceva despre minerit? Simplu: pentru că procedura care a adus rezoluția în plenul Parlamentului a fost condusă incorect de inițiatori, a evitat dezbaterile de grup politic și a fost catapultată direct în ședința plenară. Documentele care o dovedesc sînt publice. Calculul psihologic al inițiatorilor s-a dovedit corect. În plen, marea majoritate a europarlamentarilor n-a îndrăznit să voteze împotriva unei rezoluții pe teme de mediu. Tema e sacră iar ereticii sînt condamnați la dezonoare eternă. Dintre toate temele de dezbatere și deczie care trec prin Palramentul European, protecția mediului e, probabil, singurul caz de deliberare sub șantaj. Cu excepția convertiților, nimeni nu are curajul să spună ce crede. Nimeni nu crîcnește, pentru că nimeni nu dorește să devină un paria. Bineînțeles, inițiatorii rezoluției au avut grijă să manevreze pentru adoptarea procedurii de vot nominal: expuși, foarte mulți parlamentari au trecut la votul conform și obedient.

Rezoluția a trecut. Victoria e a adversarilor proeictului Roșia Montană. Adepții panicii naturiste se consideră, în mod fundamental, apărători ai libertății și dreptului la viață. Acum, distinșii protectori ai păpădiei și rîmelor, își pot adăoga încă un merit: mizerie garantată pentru Apuseni. Dacă nu se va mai scoate aur de la Roșia Montană, Apusenii se vor adînci în disoluție economică. E adevărat, însă, elitele urbane și industria binelui își vor felicita egourile și îndestula setea de auto-gratificare.

P.S. Un exmplu tipic de ignoranță sppecializată e de admirat în intervențiile pe tema Roșia Montană pe care le datorăm, de un timp, lui Mihai Goțiu (în paginile Vox Publica). Goțiu a produs un număr zdravăn de compuneri fictive pe tema Roșia Montană - prefață a Apocalipsului. Una din intervențiile de gazetărie profundă ale lui Goțiu informează onor public în legătură cu activitățile Elenei Băsescu, europarlamentar PD-L, aflat - după forajele de mare adîncime ale jurnalistului - în slujba Asoicației Europene a Minelor. Dovada: e mail-uri în care Eelena Băsescu solicită altor europarlamentari să voteze împotriva Rezoluției și atașază documente de expertiză ale Asociațeiei Europene a Minelor (Euromines). Concluzia:” Așadar, să nu mai spună cineva că Elena Băsescu nu are o activitate constructivă în PE. Ori că nu știe pe cine reprezintă. Ori că e o persoană care nu-și onorează obligațiile și datoriile. Deși, eu nu înțeleg de ce EuroMines nu le-a prezentat direct euro-parlamentarilor punctul lor de vedere și de ce trebuie Eba să facă acest lucru.” Ce nu spune Goțiu, în ciuda aplecării sale vădite pentru bun simț natural: mailurile europarlamntarilor nu sînt documente publice. Chiar și așa, informatorul lui Goțiu a omis să comunice beneficiarului că asemenea mailuri sînt legale și foarte frecvente. Palramentarii își scriu și își cer sprijin, pe diverse teme de lucru (adevărat, fără să îl informeze pe Goțiu). A doua noutate pentru Goțiu: Euromines nu avea nevoie de serviciile de impresariat ale Elenei Băsescu. Euromines și-a prezentat pe larg studiile și concluziile în fața europarlamentarilor, la o întrunire care s-a desfășurat, în ciuda absenței lui Goțiu, marți 4 mai, între orele 17 și 18.30. Grupul mediatic de sensibilitate ecologistă mai are timp să afle: tăcerea e de aur, prostia nu.