A pierdut Uruguay victoria Ghanei?


Uruguay, cea mai tînără echipă a Mondialelor, e în semifinale. Ghana, singura echipă africană cu valoare certă,a pierdut. Dramatic şi milimetric dar a pierdut. De ce a fost tratată Ghana, în mediile de informare britanice, franceze şi, în genere, în scriptul ofical, ca pasiune obigatorie? O prostie mai neliniştitoare e greu de închipuit în vremuri de pace şi pe teme de fotbal (jocul acela care presupune un fair-play extins de la teren spre tribune). Părtinirea „progresistă” care a trimis, prin mediile de informare, obligaţia de a iubi Ghana şi de a milita pe lîngă zei pentru victoria Ghanei a fost cu atît mai penibilă, cu cît în capul meciului a fost aşezată o mică scenetă de atitudine: căpitanii ghanez şi uruguyan au fost puşi să citească texte anti-rasiste, compuse în cea mai bună tradiţie kitsch-proletcultistă. Însă anti-rasismul presupune, parcă, o aplecare austeră şi demnă spre egalitate. Cu atît mai interesant şi jenant a fost corul pro-ghanez al comentatorilor tv şi discursul nefavorabil Uruguay-uliui. Nu e clar cu ce a greşit Uruguay-ul. Dacă vina uruguaienilor e că au învins o echipă africană, atunci ar trebui, poate, ca la ediţiile următoare ale Cupei Mondiale să se asigure o cotă de participare africcană în semifinale şi, de ce nu?, în finală.

Morala acestei semifinale memorabile prin spectacolul din teren şi prin inepţia „corectă” a mediilor de informare e, într-adevăr, neliniştitoare: valoarea şi meritul încetează să conteze, în faţa temelor de cult aprobate (în cazul de faţă, africanismul).
Uruguay e una din cele mai bune echipe ale Mondialelor. Această afirmaţie banală are o acoperire masivă şi complicată. În primul rînd, în regimul tactic de mare inteligenţă creat de Tabarez. Sistemul de joc e foarte disciplinat şi fluent. Fundaşii urcă fără să rămînă suspendaţşi „sus”, Forlan pendulează liber în 30-40 de metri şi leagă mereu cu Suarez, un vîrf de sprint şi explozie.

Ghana e o echipă la fel de interseantă şi superioară în materie de forţă de şoc. Masivi şi tehnici, ghanezii sparg în mode repetat zona mediană şi deschid breşe masive. Le lipseşte experienţa şi au o oarecare naivitate care a costat, din nou, în momentele cheie.
Tema meciului a fost fixată în ultima secundă a prelungirilor de henţul cu care Suarez a împiedicat victoria şi calificarea Ghanei. Decizia şi gestul lui Suarez sînt un caz tipic de dilemă morală extremă. Practic, Suarez a pariat, cu un coeficient de risc enorm, că mai există o şansă ca Ghana să piardă. Pariul lui Suatey a fost, însă, acontat de un sacrificiu consimţit. Suarez ştia ,desigur, că răscumpărarea pariului cîştigat e propria dispariţie din semifinala cu Olanda. Pariul a funcţionat. Şansa infimă recuperată de Suarez a readus Uruguay-ul la masa de joc. Ghanezii au ratat în ultima secundă a prelungirilor penalty-ul care putea pune tranşa tot. Eroarea ghaneză a venit din selecţia executantului, un jucător de forţă, şi din maniera execuţiei, un şut mult foţat.

Ratarea ghaneză a răsturnat complet balanţa psihică. Ghanezii au intrat în faza penaltiruilor urmăriţi de şansa piedută şi au repetat sistemtic greşelile tipice pentru echipe fără maturiate: un fundaş şi un debutnt au fost incluşi între executanţi, cu consecinţe catastrofale.
Comentatorii au revenit, după meci, cu o observaţie de bogată inepţie: ghanezii au pierdut pe nedrept. Observaţia îi scuteşte pe ghanezi pînă şi de răpsunderea de a cîştiga. Ghanezii au avut un penalty în ultima secundă a meciului. Calificarea a depins numai şi numai de ei. Ideea după care Uruguay e de vină şi că a pierdut victoria Ghanei e una din consecinţele clasice ale gîndirii silite să facă propagandă.

Psihodramă braziliană



Primul meci asimetric al Mondialellor a scos Brazilia de pe linia care ducea spre titlu. Mai mult, dereglarea s-a produs, de fapt, în repriza a doua, pe parcursul a 15 minute de mare turbulenţă. Luat în totalitate, meciul a fost departe de profilul clasic pe care îl anunţa afişul. Un meci modest sau cel mult decent din punct de vedere tehnic. Însă, psiho-drama a fost extraordinară şi explică enorm.

Brazilia a început în coordoantele cunsocute şi, pînă acum, cîştigătoare: cu baza în defensivă şi cu 3 mijlocaşi de lansare-control (Silva, Alves şi F.Melo) aşezaţi între compartimente. Partitura s-a derulat în mod aproape automat şi Brazilia a dictat toată prima repriză. Olanda, limitată sever de dispozitivul central brazilian, a căutat, fără şansă, diagonalele Sneijder-Robben. Secţionaţi de linia mediană braziliană, olandezii au jucat oarecum întîmplător. Robben a fost uşor izolat la pătrunderile pe interior în căutarea şutului pe picorul stîng. Sneijder a ocupat o poziţie de adîncime prea mare iar Van Bommel şi de Jong au fost sechestraţi de perspectiva contrelor, mai ales după ce brazilienii au înscris cu o angajare drecctă iniţiată din linia a doua de Melo. Olanda s-a aflat 45 de minute în incapacitate de exprimare, asta presupunînd că olandezii aveau, cu adevărat, ceva de spus. Meciul părea, practic, jucat, pentru că nimic, nici un element tactic sau individual, nu puteau sugera o răsturnare de raporturi. Tocmai această lipsă de alterantivă şi pericol a contribuit, în secret, la psiho-cocteilul care a anihilat Brazilia.

După pauză, Brazilia a reluat fără griji, firul început în prima repriză. Acest scenariu de certitudine aprope letargică a fost aruncat în aer la prima apariţie a elementelor dictate de întîmplare sau erori personale. O centrare bine plasată de Sneijder a fost urmată de o ieşire stupidă a lui Julio Cesar şi de ciocnirea aeriană cu Felipe Melo. Golul a venit din nimic, întocmai un şoc neprovocat. Brazilia a intrat instantaneu în derută. De ce?
Tocmai pentru că formula Dunga a funcţionat fără perturbări şi fără examene , din primul minut al Mondialelor. Brazilia a jucat o serie de meciuri foarte asemănătoare, cu adversari la rîndul lor asemănători în lipsa de relief. Brazilia s-a acomodat perfect cu ideea că Mondialele sînt omogene şi neproblematice, asta cel puţin pînă la mult scontata finală cu Argentina. În consecinţă, la prima ciocnire cu neprevăztul, Brazilia a reacţionat dezastruos. Luciditatea şi buna aşezare în teren s-au evaporat.

După încă 15 minute, la o fază fixă, care cerea, din nou, rigurozitate, defensiva imeidată s-a prăbuşit şi Brazilia a intrat în picaj. Brazilia s-a de-structurat la prima încercare şi la prima situaţie problematică. În ultimă instanţă, asta spune că Brazilia a fost un caz tipic (şi, pînă la declanşarea crizei, nedectat) de optimism delusional.
Explicaţia suferă de un psihism excesicv dar e adecvată, dat fiind rolul minor jucat de elementul pur fotbalistic. Atîta vreme cît a depins de fotbal, Brazilia-Olanda a fost un meci la discreţia brazilienilor. Excluzînd insistenţa, Olanda n-a arătat nimic nou sau remarcabil. Olandezii n-au căzut la 0-1 şi asta a fost deajuns, din clipa în care meciul a devenit o chestiune de moral. În rest, prestaţia olandeză a fost de-a dreptul jenantă, culminînd cu o înduioşătoare lipsă de tehnică pe parcursul cîtorva miuţe cu apărarea braziliană complet depăşită. Olanda va juca, mai departe, o semifinală uşoară dar e pîndită de riscuri majore oricare ar fi semifinalista.

Brazilia e victima falselor certitudini şi asta înseamnă, mai departe, că dilema braziliană continuă: talent pur sau organizare? Dunga a încercat consolidarea unei echipe prea „mecanice” pentru gustul şi tradiţia braziliană. Problema proiectului Dunga pare, acum, lipsa de control şi siguranţă care decurg din chiar caracterul brazilian. Aici e, în fond, diferenţa între Brazilia lui Dunga şi Interul lui Mourinho. Sistemele puse la punct de Dunga şi Mourinho ţintesc aceaşi soluţie: contralovitura din adîncime. Deosebirea vine din materialul de construcţie. Argentinienii fundamentali pentru Mourinho au o „răutate” pragmatică la care poezia braziliană n-are acces. S-ar putea, dealtfel, ca semifinala Brazilia-Olanda să fi făcut Argentina campioană mondială.

Curtea Constituţională e neconstituţională



O decizie previzibilă a Curţii Constituţionale a eliminat prevederile legale care ar fi permis reducerea cu 15% a pensiilor. Curtea nu şi-a explicat, încă, decizia. O va face mai tîrziu, deşi nu mai e nevoie. Motivul e, deja, clar. El e de găsit în cealaltă decizie adoptată de Curte: soluţia care declară neconstiuţionale noile prevederi legale referitoare la pensiile magistraţilor. Mai simplu: Judecătorii Curţii şi-au declarat pensiile intangibile şi, pentru a masca abuzul, au comis un abuz încă mai mare, declarînd toate pensiile intangibile. Care sînt consecinţele?

Înainte de toate, Curea se descalifică moral în totalitate. Nu pare mare lucru, mai ales acum, în vremuri de criză, cînd lupta pentru salarii şi locuri de muncă n-are rival iar morala trece pe ultimul loc. Însă Judecătorii Curţii au fost aşezaţi în funcţie tocmai pentru a asigura echilibrul legal, adică pentru a împiedica transformarea legii într-un instrument avantajos pentru interese
de grup şi dezavantajos pentru interesul colectiv. Cu alte cuvinte, misiunea morală a Judecătorilor Curţii Constiuţionale are o importanţă naţională, nu personală. Misiunea Judecătorilor Curţii poate fi descrisă în termeni tehnici şi lesne confundat cu o complicaţie avocăţească. Definiţia decisivă sună mult mai simplu. Misiunea Judecătorilor Curţii e să apere esenţa democraţiei şi să excludă instalarea anarhiei. Cea mai recentă Decizie a Curţii e profund imorală pentru că distruge această misiune şi aprobă instalarea anarhiei în interiorul decorului democratic. Astfel, oricine poate înţelge, după decizia Curţii, că e îndreptăţit să comită abuzuri şi să opereze prin orice mijloace, pentru a obţine profit în dauna celuilalt. Sărăcirea şi deposedarea prin înşelăciune, devin, astfel, acţiuni legitime şi legale. Adevărat, ceteţenii români, fie ei în funcţii oficiale, fie lipsiţi de poziţii de comandă, nu au nevoie de asemenea încurajări pentru a trece la fapte. Însă decizia Curţii oficializează acest raport şi, prin urmare, dă mînă liberă evoluţiei noastre generale spre ipocrizie şi ruină.

Consecinţele economice ale Deciziei Curţii vor fi masive. Curtea poartă o răspundere cu atît mai apăsătoare, cu cît a decis să se amestece, fără drept, în economie, un domeniu în care nu are nici urmă de competenţă. Aparent, Curtea a făcut un serviciu pensionarilor, ferindu-i de un şoc fatal (C.T.Popescu a estimat cîteva mii de morţi, pe baza unui calcul care s-a ferit să numere decesele de pe vremea pensiilor CAP de 5 lei). Dacă Decizia Curţii a ferit pensionarii de o lovitură cruntă, atunci a făcut-o doar spre a le rezerva o nenoricre şi mai mare. Căci decizia Curţii nu mai lasă Guvernului decît varianta fiscală: mărirea impozitelor şi a taxelor. În clipa în care fiscalitatea va fi scoasă din lesă şi silită să recupereze golul din deficitul bugetar, dominoul economic se va declanşa în cascadă, după o logică implacabilă. Majorările fiscale vor adăoga la preţuri iar acestea vor ciopîrţi pensiile „salvate” de Curte şi vor strivi consumul. Impozitele în creştere vor obliga companiile să îşi recalculeze structura de salarii şi să concedieze „surplusul” de angajaţi. Climatul fiscal agresiv va clătina sau compromite imaginea economică a ţării şi va forţa retragerea capitalului prezent sau va opri noile pătrunderi de investiţii.
În concluzie, sporirea fiscalităţii e, prin excelenţă, o măsură cu enormă forţă de propagare, o mutare care contaminează întreg sistemul economic şi financiar. Acesta e motivul pentru care Guvernul a evitat să adopte linia fiscală, atunci cînd a trebuit să decidă asupra măsurikor de austeritate. Şi tot aici trebuie remarcat cinismul mediilor de informare care au ascuns această observaţie elementară şi au creat, în schimb, impresia unei nedreptăţi criminale impusă de un Guvern care avea şi alte mijloace la dipoziţie. Amputarea pensiilor e o măsură dură dar şi o acţiune cu efect limitat, local şi controlabil, nu o dereglare care dereglează, mai departe, întreg sistemul economic.

Curtea nu avea ce căuta la cîrma politicii economice şi financiare a României. Emil Boc, Sebastian Vlădescu, Adrian Videanu şi Mugur Isărescu sînt sau nu sînt inspiraţi dar Ion Predescu e, cu siguranţă, un Ministru al Economiei catastrofal şi ilegal. Declaraţiile în care Judecătorul Predescu explică, într-o ploaie de dezacorduri logice şi gramaticale, decizia Curţii sînt un spectaol ruşinos. Ignoranţa nu e o scuză. Ipoteza după care Curtea a păşit întîmplător, din neatenţie sau din pur umanitarism, în afara terenului ei de joc e falsă. Ştim că acţiunile Curţii au urmărit în modul cel mai direct şi mai meschin să salveze mega-pensiile magistraţilor. Putem conchide, mai departe, că Judecătorii Cvurţii sînt complet indiferenţi la soarta economiei (şi a tuturor celor ce muncesc dar nu sînt magistraţi), atîta vreme cît pot forţa legea să îi plătească gras pe tot timpul vieţii. Buni de afişat în Decizii care servesc pensiei de magistrat, oamenii de rînd sînt, de fapt, ostatecii necesari într-o scenetă tragică: regizorul îşi face numărul, ia banii şi pleacă, înainte ca incendiul să mistuie teatrul, cu tot cu ostatici.

În plan politic, deciziile Curţii aruncă România în afara interlocutorilor credibili ai instituţiilor bancare internaţionale. Decizia care blochează măsurile de austeritate ale Guvernului stabileşte că, de acum înainte, Fondul Monetar Internaţional trebuie să negocieze cu Curtea Constituţională şi nu cu Guvernul României. Nici o bancă şi nici un creditor nu vor accepta această mascaradă. În această situaţie, spaţiul de manevră al Guvernului (al oricărui Guvern) se îngustează dramatic.

Intervenţia Curţii e un act de uzurpare politică, produce o agravare inutilă a crizei şi loveşte dur societatea pe care Judecătorii pretind că o apără de acţiunile nesăbuite ale Guvernului. Comportamentul mizer al Curţii e complet previzibil, fiind, în cea mai mare parte, dictat de socialismul primar al membrilor ei. Legăturile adînci între Curte şi PSD datează de mult timp şi au fost fortificate sistematic, prin numiri succesive de jurişti de partid. Pe scurt, în actuala sa înfăţişare, această instituţie ineptă, aplecată spre abuz şi demagogie e în afara legii. Curtea Constituţională e neconstituţională.

Cunoaştem Campioana (stilistică) Mondială



Franţa a plecat fără să fi fost vreodată prezentă. Nici o supriză. În fond, prezenţa-absentă a Franţei la Mondiale a fost impusă de frauda oficializată în meciul de calificare cu Irlanda. Dar discuţia despre Franţa e, în mare parte, inutilă. Francezii sînt un produs expirat pe care cluburile importatoare de talent „galo-african„ şi presa care supraestimează constant calibrul francez îl curtează dintr-un soi de obligaţie comericală. Cota Franţei a fost, după 2002, fixată de o reputaţie fără bază valorică. Operaţiunile laterale de promovare PR şi ponderea instituţională a elementului frnacez( UEFA) au ascuns starea de fapt. În sfîrşit, inerţia şi mania superficial-verbală a mediilor de presă franceze au permis menţinerea lui Domenech. Protejate şi chiar celebrate în acest fel, suficienţa şi aroganţa au preluat în întregime suflul Naţionalei care a arătat la Mondiale, din primul minut, ca o echipă plictisită, fără dorinţe, pregătită să plece cît mai repede dintr-o competiţie jucată, de alţii, cu o seriozitate de neînţeles. Franţa nu mai are demult direcţie. Tot ce oferă etosul fotbalistic francez e spectacolul forţat al „diversităţii” ( gata? deajuns?) şi o emfază inepuziabilă care face din merit sluga retoricii. Mult mai puţin comentat şi infinit mai productiv: etosul german.

Chiar după un prăpăstios 0-1 cu Serbia, Germania rămîne, alături de Argentina, cea mai activă şi mai ofensivă echipă a Mondialelor. Eşecul în faţa sîrbilor a fost forţat de intervenţiile lui Alberto Undiano, un arbitru care a demonstrat în 90 de minute ce poate face cu un sistem viu o instanţă birocratică în fază de supraproducţie (8 galbene, 1 roşu). Germania a jucat extrem de clar - o calitate inaccesibilă majorităţii care cultivă circulaţia redundantă a la Barca - şi a căzut abia după ce Podolski a ratat penaltiul de relansare. Însă Germania se va califica şi va înainta pe culoarul deschis de prudenţa şi lipsa de viziune a majorităţii.

Însă viitoarea Campioană Mondială e, foarte probabil, de căutat altundeva: în contalovitura stilistică dusă la bun sfîrşit de Ottmar Hitzfeld. Asta nu înseamnă că noua Campioană Mondială va fi Elveţia dar poate însemna că noua campioană mondială va fi Inter Milano. Nu în finala de pe 11 iulie ci în marea ciocnire de idei şi strategii care dau fotbalul viitorului.

În fond, Cupa Mondială 2010 a pornit de la impresia că dominaţia spaniolă a ultimilor 2 ani a rezolvat aproape orice dilemă. O privire mai atentă ar fi trebuit să noteze că tot ce ştiam despre premizele Cupei Mondiale a fost răsturnat şi relansat în semifinala Ligii Campionilor cîştigată, prin anihilare tactică, de Inter şi pierdută de Barcelona în faţa scenariului Mourinho.
Problema cea mare a Spaniei a devenit, odată cu apropierea Cupei Mondiale. supraexpunerea. Spania e mult prea vizibilă şi previzibilă. Toată lumea ştie ce şi cum va juca Spania, pentru că toată lumea vede jucînd Spania şi Barcelona pe una şi aceaşi reţetă cîştigătoare, de cel puţin 2 ani. Chiar previzibili, spaniolii sînt, însă o forţă de nedomesticit. Impasul a fost, însă grăbit de două elemente concurente.

Mai întîi, insistenţa lui Vicente Del Bosque care a supralicitat şi a apărut în faţa Elveţeiei cu 4 mijlocaşi. Del Bosque a exclus orice schimbare de registru, pentru că nu avea motive să facă aşa ceva. Succesul încurajază repetiţia şi chiar suprarepetiţia. A doua coincidenţă nefericită pentru Spania se numeşte Ottmar Hitzfeld şi e de mulţi ani cea mai ignorată inteligenţă tactică a Europei. Hitzefeld e al doilea om, după Mourinho, care notează excesul de hispanism din jocul Spaniei şi reacţionează cu un antidot devastator. Diferenţa între Mourinho şi Hitzfeld pare nemărginită: Hitzfeld e un raţional ponderat şi discret, Mourinho un provocator eruptiv. Însă inteligenţa acută a celor doi merge în aceaşi direcţie: spre eliminarea realtivităţii în fotbal. Mourinho preferă altă definiţie dar spune acelaşi lucru: „pun zahăr în carburtatorul adversarului”.Atît Mourinho cît şi Hitzfeld au tratat superfluenţa imprevizbilă a spaniolilor cu un bluff enorm, cu un sistem care permite retoricii spaiole să se exprime dar refuză să se lase sedus şi cere eficienţă finală pe spaţii mici şi agloemrate. Maşina de raşchetat barocul spaniol funcţionează deconcertant de simplu: spaţiu de manevfră pentru spanioli şi aglomerare agresivă în spaţiul de finalizare. E o soluţie frustrantă şi anti-specatulară. Dar e şi un sistem extrem de greu de montat şi menţinut. Disciplina şi precizia sînt condiţii obigatorii, cu atît mai greu de menţinut în faţa unui fornt de atac mereu în schimbare. Cine vrea se poate declara dezamăgit sau dezgustat de lipsa de fler şi deschidere. E un verdict grăbit care omologhează capacitatea de concentrare şi rezistenţa cu inferioritatea în fotbal. O excepţie grăitoare de la acest gen de concluzii: Zinedine Zidane. După eşecul spaniol, Zidane a reacţionat cu tact şi pătrundere, remarcînd că apariţia cea mai interesantă la Mondiale sînt echipele care organizează ceva, fără să înţeleagă prin asta că trebuie să conducă mersul jocului. Zidane a adăogat că nu aşa arată fotbalul care îi place dar asta nu înseamnă că fotbalul astfel jucat e mai rău sau mai sărac.


P.S. Anglia? Psihopatologie live! O echipă compusă din jucători care nu pot deveni realitate şi nu pot trăi normal, în limitele naţionalei, deşi o fac foarte acut, la echipele de club. Anglia catatatonică din meciul cu Algeria e un fenomen psiho-mental aparte, probabil incurabil. Efectul Capello a trecut fără rezultate şi Anglia continuă se se auto-anuleze din adîncimea complexului care face incompatibile lumea engşeză şi lumea din afară. La cluburi şi în comeptiţiile de club care presupun sistemul tur-retur, englezii se simt acasă. La Naţională şi în turneele finale, englezii se simt dezrădăcinaţi şi devin proprii lor adversari morali. În 180 de minute contra Statelor Unite şi Algeriei, Anglia a fost o echipă blocată de propria neîncredere, o trupă de neadaptaţi care s-a grăbit să îşi nege atuuriule. Peste o lună sau două, aceiaşi jucători vor deveni, iar, supervedetele productive de la echipele de club. Insularitatea engleză rămîne o realitate adîncă. În elementul propriu ea asigură o stare de sigurnaţă şi o lejeritate care dau spectacolul tipic englez. Silită să alerge în afara propriului perimetru, aceaşi insularitate trece direct în stîngăcie şi blocaj.

Opium, fotbal şi intelect



Două exepmple contradictorii de abordare intelectuală a fotbalului. Mai întîi, Simon Kuper, cu un articol plin de intuiţii curajoase şi bine susţinute. Kuper e un intelectual printre comentatorii de sport şi vine dintr-o familie în care putea absorbi cu uşurinţă teorie şi ideologie sistematică (tatăl, Adam Kuper, e un antropolog de reputaţie solidă). Însă Kuper jr. face o critică de fotbal întotdeauna adecvată, foarte aproape de „obiect” şi deschisă atît cît să lumineze legăturile naturale ale jocului de fotbal cu lumea exterioară. Articolul lui Kuper plasează o ipoteză aparent scandaloasă: Spania, marea favorită, nu va face faţă Cupei Mondiale. Între timp, pronosticul lui Kuper a fost bine primit de Spania care a clacat în Grupe în faţa Elveţiei. Nu e deloc limpede ce va urma. O revenire spaniolă rămîne posibilă. Însă ideile lui Kuper sînt interesante, mai degrabă, prin argumentaţie decît prin pronostic. Spania - argumentează Kuzper - e, într-adevăr, cea mai bună echipă a turneului, însă turneul nu e cea mai bună arenă pentru Spania. Motivul: Cupa Mondială e o Cupă şi nu un Campionat.

Diferenţa e esenţială. Fotbalul de Campionat e o campanie de proporţii care testează pe perioade lungi calităţile fundamentale ale unei echipe (coerenţa tactică, adîncimea lotului) şi reduce, fără a elimina cu totul, rolul evenimentelor aleatorii (şansă, decizii de arbitraj, „zile” de excepţie). Fotbalul de Cupă e, dimpotrivă, mai ales într-un turneu compact ca Mondialele sau Europenele, o suită de meciuri unicat în care rolul evenimentelor atipice creşte iar capacităile de rulaj ale unei echipe pierd pondere.

Am fost întotdeauna mirat de uşurinţa cu care publicul vorbeşte, mai ales în ţările de cultură latină, de „Campionatul” Mondial. Preferinţa anglo-saxonă pentru „Cupa” Mondială e o probă importantă de exactitate. Argumentele lui Kuper deschid o dezbatere lungă şi perfectibilă. Cred, de pildă, că ideea după care echipa cea mai bună nu cîştigă aproape niciodată Cupa Mondială trebuie amendată într-un punct esenţial. E vorba de situaţiile în care „cea mai bună echipă” e învinsă dar e învinsă de o echipă comparabilă sau la fel de bună. Altfel, teoria lui Kuper e valabilă doar în situaţiile de supremaţie absolută, adică în acele perioade de fotbal dominate autoritar de o echipă „perfectă”. Aceste cazuri sînt un capitol rarisim în istoria fotbalului şi pot fi reduse, poate, la un singur caz fără contrargument: Brazilia 1970. În alte situaţii, echipa care e în mod evident cea mai avansată şcoală de fotbal poate pierde Cupa Mondială după ce e învinsă de un adversar de calibru comparabil. De regulă, în aceste situaţii Campioana e neglijată de memoria colectivă care e deja dăruită echipei învinse. Aşa ia naştere mitul „ celei mai bune echipe din lume care n-a cîşttigat niciodată Cupa Maondială”. Cazurile clasice: Ungaria 1954, Olanda 1974 şi Brazilia 1982. Indiscutabil, în toate aceste trei cazuri, echipele învinse au fost şi echipele care au dominat fotbalul mondiual, schimbîndu-i în mod decisiv cursul. Ce s-a observat mai puţin e că în toate aceste cazuri Campioanele Mondiale au fost echipe nu mai puţin remarcabile. Germania 1954, Germania 1974 şi Italia 1982 au apărut, însă, dinspre latura „ neplăcută”, raţională şi organizaţională a fotbalului. Au fost, adică, echipe care au distrus adversari de splendoare desăvîrşită, folosind un regim tactic extrem de avnsat şi bine gîndit. Pledoaria lui Simon Kuper e cea mai bună introdicere în dezbaterea esenţială care opune fozbalul de inspiraţie şi fler novator, fotbalului de rezistenţă şi realism critic.

Cu discuţia deschisă de Kuper ne aflăm în zona criticii generale a fotbalului fără a părăsi adecvarea la fotbal. Cealaltă posibilă cale de urmat e un derapaj spiritual care pleacă din fotbal şi atacă probleme străine de fotbal. O mostră impecabilă e de găsit într-un articol publicat recent de Terry Eagleton, unul din papii critcii marxiste, suverană în cugetarea academică occidentală. Eagleton e un intelectul (post)modern complet, un ideolog în carne, oase şi superstiţii. Ţinta lui Eagleton e, în suma pronunţărilor sale scrise sau orale, una şi aceaşi: discreditarea şi de-construirea culturii populare. În modul cel mai secet şi mai activ, în spatele acestui discurs critic insistent se ascunde vechiul resentiment anti-democratic al elitei intelectuale. Vorbind de fotbal, Eagleton trece cu o uşurinţă imprudentă direct în verbiajul marxist şi procedează la o substituire rudimentară de termeni. Fotbalul joacă rolul deţinut odinioară de religie. Fotbalul e noul opium al popoarelor. Acest calc marxist îl obligă pe Eagleton să atribuie indirect ascensinuea fotbalului unui scanariu de dominaţie construit de dreapta. Simbolul tutelar al acestui complot e, pur şi simplu, David Beckham „ cu impecabilul său conformism Conservator”. Mai departe, fotbalul îşi verifică funcţia opiacee „îmbogăţind realitatea estetică” şi asigurînd „competenţa înlocuitoare” a muţimilor care nu se pricep la nimic dar pot discuta la nesfîrşit, cu o erudiţie inegalabilă despre jucători,cluburi şi meciuri „istorice”. Enciclopedismul fotbalistic e noua tradiţie, într-o societate, altfel, dominată de amnesie istorică şi neştiutoare în faţa oricărui eveniment mai vechi de 10 minute.

Remarcile lui Eagleton conţin cîteva unghiuri utile. Analogia fotbal-religie e un punct de pornire deja invocat de numeroşi teoreticieni, deşi comparaţia e mult mai complexă şi mai dificilă decît lasă Eagleton să se înţeleagă. Fotbalul a devenit o manie globală care parafrazează cu oarecare exactitate forme religioase, aproape exclusiv în scenarii de cult. Însă comparaţia e nulă la nivel substanţial, unde fotbalul nu are pretenţia de a oferi o ordine revelată ci doar o formulă de participare rituală, împinsă spre divertisment. Fotbalul e un joc, a devenit, poate, o industrie, dar n-a fost şi nu va fi un adevăr. Comparaţia religie-fotbal e, în varianta marxisră ilustrată de Eagleton, încă o răfuială cu religia, un atac din care răzbate ura neîmpăcată a ideologiei marxiste pentru peristenţa aplecării religioase a omului.

Ideea după care dreapta e vinovată de priza globală de opium fotbalistic vine direct din criticismul societăţii moderne de consum şi din analiza reprimării simbolice a societăţii, dezvoltate de freudo-marxism în anii ’50-’70. Pe urmele lui Fromm şi Marcuse, Eagleton conchide că lumea socială naturală e coruptă de un scenariu comercial-escapist comandat de marele capital şi menit să împiedice accesul colectiv la adevărul soical (teoretizat de marxism).Apariţia lui David Beckham pe post de mare preot al dreptei e o perlă tipică pentru rătăcirile înverşunate ale radicalilor academici, în război cu lumea din jur. Beckham nu e nimic mai mult decît un milionar tatuat şi înconjurat de kitsch, la capătul procesului năpraznic de îmbogăţire care transformă copiii lumpenului sau ai clasei muncitoare în celebrităţi. Iar dacă mania fotbalistică e de dreapta, Eagleton ar trebui să explice forţa acestei reuşite a dreptei în regimurile comuniste şi patronajul oficial al aparatului de partid asupra fotbalului în toate fostele ţări couniste. Sau, în aceste cazuri, era vorba de cultură de masă şi educaţie patriotică? Observaţia lui Egleton legată rolul de educator al fotbalului care dă discurs, tradiţie şi erudiţie unei mase altfel inerte cultural e o percepţie corectă. Însă fotbalul nu poate compărea pe post de acuzat principal. Amnezia culturală contemporană e agresivă la nivelul „prostimii”, însă „prostimea” contemporană e o noţiune largă care cuprinde şi deruta erudită a „claselor culte”. Nu e nici o diferenţă între cei ce nu ştiu nimic despre trecut şi cei ce îl de-construiesc, transformîndu-l într-o fabulă unică despre vina societăţilor şi valorilor occidentale. Cu alte cuvinte, Eagleton e cult dar degeaba. Cultura critică a lui Eagleton şi incultura plenară a maselor duc în aceaşi direcţie.

Bolile clasicilor




Prima concluzie provizorie şi definitivă, după 5-6 zile de Cupă Mondială: majoritatea echipelor mari au o problemă de mişcare. Provizoratul acestei observaţii ar putea fi demonstrat de evoluţiile următoare, în special de meciurile din faza a doua. Însă ceva pare, deja, greu de schimbat şi sugerează o mutaţie definitivă: dinamica de joc s-a schimbat. Altfel spus, a apărut o nouă "fizică", în care, cu excepţia remarcabilă a Germaniei, majoritatea clasicilor nu mai mizează pe mişcare. În primul rînd, Anglia, apoi, Brazilia, Franţa, Italia şi, în mai mică măsură, Olanda lucrează în parametrii statici sau semi-statici ai jocului de posesie. Influenţa e evidentă: Barcelona, cu schema ei hipnotică de pase scurte, cu demarcări pe ultima linie de joc.
Lucrurile sînt mai lesne de înţeles dacă luăm Germania ca termen de referinţă. Surpiza germană n-a fost, ca de obicei, apariţia unei echipe foarte solide după un sezon anonim (asta se întîmplă la aproape fiecare turneu final) ci prospeţimea în mişcarea colectivă. Nici o altă echipă n-a arătat pofta de deplasare vie şi riguroasă a naţionalei germane care a măcinat Australia şi va face continua să facă acelaşi lucru, prin lansări repetate, din adîncime, cu participarea şi rotaţia întregii echipe.

În rest, apetenţa generală pentru mişcare e blocată de un soi de convingere posacă în virtuţile dominaţiei lente bazate pe posesie. O explicaţie imediată? În mod evident, dispariţia liderilor de construcţie. Cu excepţia relativă a lui Veron, coordonatorii clasici lipsesc şi nimeni nu mai dictează cadenţa de atac. Solistul coordonator şi însăşi noţiunea de penetraţie ofenisvă sînt înlocuite de o suită albă şi lungă de pase. În acest regim, mişcarea care creează culoare de pătrundere şi situaţii supranumerice e înghiţită de frontul plat şi de încercarea de a înainta în bloc. În consecinţă, mijlocaşii şi vîrfurile aleargă dar nu se mai mişcă decisiv. Rezultatul e caracterul incredibil de static al unei echipe ca Brazilia care a suferit serios în meciul cu anonimii nord-coreeni şi a reuşit numai prin numerele persoanale ale lui Robinho. Criza a fost perfect ilustrată de prăbuşirea modelului originar: Spania. Catastrofa din meciul cu Elveţia a dezvăluit limitele modelului Barcelona, exact aşa cum le denunţase, în semifinalele Ligii Campionilor, Jose Mourinho.

Michael Ballak a făcut, primul, cîteva observaţii foarte interesante despre noua dinamică fără dinamică a naţionalei engleze şi aceste remarci se pot aplica destul de exact unui număr îngrijorător de echipe. Ballak a semnalat incapacitatea de combinaţie a englezilor care au revenit, sub Capello!, la registrul primitiv al lui "kick and rush". Argumentul lui Ballak e valabil, în alt registru, şi pentru capacitatea de circulaţie excesivă a echipelor care cultivă cursivitatea fără direcţie.

Alte evoluţii schiţate în prima săptămînă a Cupei Mondiale se leagă de mitul "experienţei suverane". Italia şi Germania au expus teza şi anti-teza acestei idei. Italia a rezistat prea mult în pragul schimbării. Dealtfel, Marcello Lippi s-a declarat destul de iritat de apelurile care cereau renovarea marii echipe de acum 4 ani. Consecinţa e un compromis slab, cu înlocuitori mediocri şi veterani obosiţi. Germania a reacţionat complet diferit, în prelungirea unei tradiţii de competitivitate fără compromisuri. Astfel, absenţa forţată a lui Michael Ballak n-a contat iar noile adopţii ale naţionalei (în special Mesut Ozil) au intrat direct în maturitate, după vechea deprindere germană care anulează nesiguranţele debutului.

Dificultăţile nescontate ale Braziliei şi Spaniei spun, deasemenea, că fotbalul de linie clasică suferă de oboseală şi are din ce în ce mai rar capacitatea de a surprinde. Ceea ce îl face contracarabil, chiar atunci cînd adversarul e o echipă pur şi simplu disciplinată.



P.S. Evident textul de mai suferă de prea multă analiză. Cred, totuşi, că problema generală a comentariului în marginea Cupei Mondiale e, pe de o parte, gigantismul şi, pe de alta, amatorismul frivol. Gigantismul e invitat şi dictat de explozia platformelor de exprimare privată, în primul rînd internet-ul. Nu e neapărat un păcat. Însă amatorismul e un păcat şi el e încurajat atît de facilităţile net-ului, cît şi de moda care a decretat că fotbalul e noul catwalk pe care defilează egouri şi celebrităţi de o clipă. Toată lumea care se crede sau vrea să fie luată drept cineva dă buzna şi comentează în cheie "personală" şi ineptă fotbalul de Cupă Mondială. Le doresc autorilor din această categorie interminabilă să aibă parte de medici, instalatori şi coafeze la fel de competente.

Emil Boc - Prim Ministru



A devenit democraţia românească mai serioasă? Năvala fumigenă, şi mediatică asupra Primului Ministru Emil Boc sugerează că am ajuns, în sfîrşit, la maturitate. Aşadar: nu mai răbdăm inepţia guvernamentală. Sindicatele şi opoziţia şuieră din tot socialismul lor rănit, televiziunile şi "analiştii" invitaţi lucrează la roşu, din patriotism gratuit, plus salarii per cap de cugetător-tv egale cu suma lefurilor mulţimilor din pieţe. Dacă asta se numeşte seriozitate, atunci nu ne rămîne decît comedia finală: dezagregarea. Nu e mult spus. Am ajuns la ultimul ban şi la ultima şansă de redresare. Exact în acest moment, marea majoritate a corului anti-Boc nu înţelege sau se preface că nu înţelege unde am ajuns.

Ce a făcut Primul Ministru Emil Boc? Singurul lucru, încă, posibil: a redus cheltuielile bugeare. De ce? Pentru că statul român e în faliment. Majoritatea salariaţilor şi pensionarilor plătiţi din bugetul de stat sînt în situaţia depunătorilor care îşi văd economiile distruse de un faliemnt bancar. Numai că statul nu e pur şi simplu o casă de depuneri ci rezultatul combinat al polticii economice oficiale şi al deprinderilor sociale neoficiale ale populaţiei. Falimentul statului financiar român nu e opera Guvernului Boc. Opoziţia răsculată huduie şi blestemă în direcţie greşită. Asta nu li se poate imputa pensionarilor care îşi scuipă obida cu furie dar e de neiertat în cazul politicienilor şi al ziariştilor "profesionişti". Orbirea nu e scuză iar orbirea simulată, cu atît mai puţin. Politicienii PSD-PNL şi gazetarii asociaţi ştiu sau ar trebui să ştie cum şi de ce am ajuns în faliment. Ar trebui să ştie, pentru că sînt parte directă a problemei. Falimentul finanţelor de stat n-a venit ca un trăsnet nesolicitat ci a fost clădit, pas cu pas, vreme de 20 de ani, de o politică economică moale sau scabros-electorală. Mediile de informare au partea lor în catastrofă, pentru că ele şi nu altcineva au ascuns şi negat sistematic logica strînsă care lucrează neiertător împotriva economiilor falsificate. Comportamentul media nu e o surpriză. Trusturile de presă sînt ele însele fructul averilor create din deturnarea şi din exploatarea resurselor de stat. În fond, figurile marilor şefi de trusturi fac parte din plutonul select care a parcat economia României într-un loc dosnic şi şi-a făcut plinul pe săturate. Abia apoi au luat naştere zisele trusturi de presă iar regimul lor de lucru era, de la bun început, previzibil: muncă bine slariată la tăvălugul care albeşte, disculpă şi şterge urmele patronului.

Ce e cu adevărat revoltător în scandalul din jurul Primului Ministru Boc e sursa de zgomot: cei care fac azi literatură apocaliptică pe seama măsurilor de austeritate sînt exact cei ce au aşezat economia României pe linie moartă, încă din 1990, au devorat resurse bugetare şi au decupat o felie mereu în creştere din avuţia naţională. În mare parte, sacrificiile de astăzi sînt impuse de slăbiciunea extremă a unei economii prosternate într-o poziţie convenabilă noilor beneficiari şi de preponderenţa bolnavă a sectorului bugetar. Ambele au fost create, tolerate sau lărgite de cruciaţii care se leagă azi cu lanţuri de pneisonari.

"Genocidul social" declamat de PSD şi PNL nu e doar o probă de kitsch logic şi lingvistic. Formula aleasă de PSD şi PNL semnalează ceva mai grav: pericolul major care pîndeşte ascuns între politiceni aleşi să judece şi să decidă, dincolo de propriile interese. Detaliile planului de acţiune ale guvernului PD-L-UDMR pot fi dezbătute. Direcţia, nu. Orice altă rută e egală cu prăbuşirea. Deciziile anunţate de Primul Ministru Boc sînt deciziile anunţate peste tot, în Estul şi în Vestul Europei. Conjuraţia masacrului bugetar e, pur şi simplu, o necesitate respectată în toată Europa. Şi în România lui Băsescu şi Boc, şi în Anglia lui Cameron, şi în Spania lui Zapaterro. Numai în România lui Ponta şi Antonescu nu. Care e, atrunci, varianta? Ce propun PSD şi PNL? Care ar fi măsurile miraculoase şi mult mai puţin dureroase, în măsură să oprească, totuşi, căderea? Interesant, Ponta şi Antonescu tac. Ba mai mult, într-o performanţă complet schizoidă, tac în timp ce huiduie. Dacă PSD şi PNL ar fi produs un scenariu economic alterantiv, în locul unei moţiuni de cenzură sprijinită în text de invective şi în stradă de aramata subordonaţilor sindicali, România ar fi fost, măcar, locul unei dezbateri urgente, într-un moment de impas istoric. Aşa, însă, e doar locul unui scandal ridicol. Iar asta înseamnă, mai departe, un singur lucru: pierdem timp şi ne pierdem mintea. N-ar fi prima oară. Inconştienţa în momente tragice e unul din jocurile favorite ale românului în poziţie oficială. Zicala care recomandă virtuţile hazului de necaz nu îi acoperă, însă, şi pe cei care pun la lucru hazul şi umorul involuntar.

Evident, PSD şi PNL vor declara apăsat că au remediul, că sînt singurele în stare să întoarcă banii la bugetul statului dar toate astea fără cea mai măruntă precizare. Planul e acolo dar va fi dezvăluit abia în primele zile de guvernare. Aşa e, cu precizarea că planul seret nu are nevoie de protecţie. E mult prea bine cunoscut. Remediul favorit al foştilor liberali transformaţi în spărgători de buget e cunoscut din perioaoda 2007-2008: cazinoul financiar Vosganian, cu premii masive pentru alegătorii ţintă şi potop pentru neafiliaţi. Remediul socialismului de haită al PSD e, iar, cunoscut: prişniţe retorice pentru săraci, discursuri refuzate de Obama din motive gramaticale, plus catastrofa de rigoare, pusă în seama dreptei sau a complotului capitalist internaţional.

Se poate, prin urmare, discuta în termeni direcţi despre România în criză? Din păcate, nu. În faţa celei mai grave căderi istoice pe care România a trăit-o vreodată, intervenţiile publice au un aer străin de obiect şi iresponsabil. E cu atît grav cu cît "obiectul" e însăşi societatea românească şi nu o sumă de clacule şi indicatori economici tranzitorii. Cu cîteva excepţii remacabile (Gh. Cercelescu e, de departe, cel mai grăitor caz de competenţă ignorată), analizele, comentariile şi pronosticurile se înşiră fără altă ţintă decît atacul politic. Dar nu e exagerat să vorbim de cea mai gravă criză istorică trăită vreodată de România? Cu sigruanţă, nu.
Comunsimul, candidatul numărul 1 la această onoare sinistră, a fost, într-adevăr, o catastrofă dar o catastrofă previzibilă, din prima pînă în ultima clipă. Cu alte cuvinte, comunismul n-a generat nimic surprinzător, în condiţiile fixate şi impuse de comunism. Degenerarea a fost aproape terminală dar nu neaşteptată şi niciodată alimentată de fenomene obscure, invizibile sau necunsocute. Drama comunistă a fost planficată la vedere şi a avut un carater "deschis", în măsura în care o execuţie în piaţă e un act cît se poate de public.

În schimb, criza în care a intrat România după căderea comunismului, nu are nimic previzibil. În primul rînd, pentru că numita "criză a anilor 2009-2010" a început demult. Mai devreme decît îşi închipuie analiştii decişi să îi fixeze începutul în crahul financiar euro-aemrican al anilor 2008-2009. Adevărat dezordinea de pe piaţa bancară americană a agravat lucrurile iar degradarea zonei euro a mărit presiunea. Aceste două perturbări externe au fost însă doar criza de împrumut care s-a aşternut peste o economie profund dezechilibrată şi osificată, cu tot cu defecţiuni, în 20 de ani de inacţiune, neglijenţă şi incompetenţă. Dacă România ar fi fost lovită numai de suflul crizei euro-americane, ne-am fi aflat în faţa unui şoc economic masiv. Proiectat asupra unei economii aberante, acelaşi suflu a transformat şocul în criză istorică. Originile crizei româneşti sînt pur româneşti şi au fost fixate, imediat după 1989, de refuzul revoluţiei economice. A fost aşa şi nu putea fi altfel pentru că, odată disimulată sau ratată revoluţia politică, şansele unei re-naşteri economice erau nule. În consecinţă, sistemul creat sau, mai bine zis, păstrat în 1990 a adîncit, în loc să dezrădăcineze, suita obişnuinţelor economice ale statului socialist. Nu ale statului comunist, pentru că dictarua economică a partidului a dispărut, înghiţită de structurile multiple de putere degajate de reconfigurarea aparatului comunist. Însă socialismul, adică deprinderile şi reflexele comunitare gravate de socialism în mentalităţi, au rămas. Atît sus, cît şi jos. Atît printre noii deţinători ai economiei cît şi între angajaţii "fără de putere". Datele acestui compact socialist par disjuncte dar divergenţa efectelor nu poate ascunde acordul de mentalitate. În vreme ce noua elită economică a intrat în regim imediat de acaparare şi exploatare a bunurilor şi fondurilor publice, masa bugetarilor a primit puţin dar suficient pentru a menţine un corp social influent, mai ales prin dreptul la vot. Diferenţa de venituri e mare, realitatea morală e aceaşi. Şi unii şi alţii au stabilit că pot trăi bine sau binişor, fără risc şi fără competiţie, în preajma şi din banii statului. Unii furînd, ceilalţi dormitînd, sub protecţia tot mai largă a lefuşoarei şi a sporişorului de stat.

Problema mentală a Româneiei e mai gravă decît actualul derapaj economic: După 20 de ani dăruiţi şi pierduţi pentru schimbare, sîntem în acelaţi punct de dependenţâ inertă. Societatea sau o parte mult prea mare a societăţii e, în continuare, convinsă că bugetul şi asistenţa de stat sînt un drept. Că vieţile şi destinele personale sînt portofoliul cel mai de seamă al statului. Bugetarismul care a dat clasa profitorilor miliardari şi a anesteziat o masă enormă de oameni "fără bani" e un obstacol colosal. Aproape de netrecut.

Adevărul e, în acest moment de criză şi cumpănă, adevărul ultimei şanse. Primul Ministru Boc a avut curajul să pună capăt simulacrelor şi să intre în realitate. Refuzînd frontal cea mai periculoasă iluzie naţională, Guvernul Boc e primul caz de luciditate şi răspundere executivă în momente de răscruce, din 1947 încoace. Spectacolul pe care îl oferă adversarul e îngrijorător: tradiţia eschivei şi demagogiei continuă. Numai că, de data asta, nu mai urmează încă o prelungire şi încă o păsuire. Oferta vieţii asistate şi a ruinei egal distribuite rămîne pe masă. Dacă,însă, propunerea PSD şi PNL devine program de acţiune, urmează momentul zero. Demisia lui Boc? Sub presiunea magicienilor sociali de la PSD şi PNL? Ar fi un contract automat cu nenorocirea.

Crizele succesive ale statelor asistenţiale ale Europei de vest ne-au silit să decidem: încercăm sau ne ducem la fund? Tentaţia dizolvării nu trebuie subestimată nici un moment. După 20 de ani de tertipuri indolente, inacţiunea şi indiferenţa atrag, promisiunea unui paradis inexplicabil în regie liberal-socilistă e luată în serios şi , peste toate, filozofia lui " scăpăm noi cumva" e un remediu iraţional mai puternic decît orice argument. Însă lucruile sînt clare: ori acceptăm operaţia, ori ne retragem în subzistenţă şi căutăm cumpărător.

Tăcerea e de aur - prostia nu

Ce e mai periculos: o revărsare ipotetică de cianură sau o epidemie reală și activă de prostie? Prima e o ipoteză din ciclul conceptual “drobul de sare”. Singurul ei efect constatat în ultimii cîțiva ani e numita epidemie de prostie. Chiar dacă Parlamentul European a adoptat, miercuri 5 mai, cu un vot categoric, o Rezoluție care cere interzicerea mineritului cu tehnologie bazată pe cianuri, situația nu se schimbă: industria tembelă a binelui a atins cota de supraproducție.

Rezoluția Parlamentului e stearpă legislativ. Ea nu obligă și nu impune ci exprimă un punct de vedere. Comisia Europeană poate să preia sau să nu preia această recomandare. E limpede că recomandarea nu va fi preluată. Dacă mediile de informare ar fi urmărit cu adevărat disputa de la Bruxelles, ar fi avut, poate, onestitatea să relateze că reprezentanți ai Comisiei au precizat clar, încă de acum o săptămînă: nu se schimbă nimic înainte de 2012.

De ce, atunci, o rezoluție fără șanse, pe tema mineritului cu cianuri? Pentru că, în ciuda lipsei de efecte legislative, o asemenea rezoluție are conscințe morale și de imagine considerabile. Cine urmărea și de ce a mizat pe o lovitură de mare impact mediatic și etic? De la bun început (ianuarie 2010) mania cianurii a fost privilegiul exclusiv al unui grup de eurodepurtați maghiari. Obiectivul (neprecizat în textul rezoluțeiei dar menționat furibund în discuții oficiale și neoficiale): Roșia Montană.

E greu de spus care e dedesubtul acestui interes aparte al politicienilor maghiari dar e cert că obsesia pentru Roșia Montană e profund suspetctă. Nimeni și nimic nu va reuși să facă din acest demers o chestiune de civism ecologic european. O asemenea aplecare nobilă nu are cum să apară brusc, sub forma unui atac de conștiință care invocă, deodată, un accident ecologic grav petrecut la Baia Mare, acum 10 ani. Ar fi ridicol, dacă n-a fi pervers. Îngrijorarea convocată de europaralmentarii maghiari cu 10 ani întîrziere, e echivalentul unui proiect de lege care interzice construcția de piscine, la 10 ani de la ultimul înec. O sugestie tardivă pentru colegii maghiari: cinaura putea fi interzisă cu desăvărșire și chiar scoasă din dicționare. Argumentul decisiv: anul acesta se împlinesc exact 530 de ani de la nașterea Lucreziei Borgia. Cifră rotundă - lege de fier.

Textul rezoluției a fost descris de mai mulți parlamentari drept un dezastru juridic. Cîteva exemple vizibile. Protecția diversității biologice poate fi asigurată numai prin interzicere mineritului cu cianuri. Implicație: alți poluanți nu există sau au fost demult convinși să se pensioneze. Rezoluția solicită Comisiei Europene să inițieze interdicția totală a mineritului cu cianuri. Consecințe: dispariția totală a exploatărilor de aur în Europa și șomaj instantaneu. Eurodeputați ecologiști și liberali din Finlanda (Laponia) și Suedia au explicat din răsputeri că o asemenea inițiativă ar distruge social și economic regiuni și comunități care nu au altă vină în afara exploatărilor de aur, altfel exemplare. Finlanda și Suedia, două state care au dezvoltat un cult ecologist de stat și au impus norme draconice de protecție a mediului continuă să opereze exploatări miniere cu cianuri, fără să fi ajuns la concluzia că viitorul e garantat catastrofic.

De ce n-au avut greutate explicațiile și protestele eurodeputaților care știu cîte ceva despre minerit? Simplu: pentru că procedura care a adus rezoluția în plenul Parlamentului a fost condusă incorect de inițiatori, a evitat dezbaterile de grup politic și a fost catapultată direct în ședința plenară. Documentele care o dovedesc sînt publice. Calculul psihologic al inițiatorilor s-a dovedit corect. În plen, marea majoritate a europarlamentarilor n-a îndrăznit să voteze împotriva unei rezoluții pe teme de mediu. Tema e sacră iar ereticii sînt condamnați la dezonoare eternă. Dintre toate temele de dezbatere și deczie care trec prin Palramentul European, protecția mediului e, probabil, singurul caz de deliberare sub șantaj. Cu excepția convertiților, nimeni nu are curajul să spună ce crede. Nimeni nu crîcnește, pentru că nimeni nu dorește să devină un paria. Bineînțeles, inițiatorii rezoluției au avut grijă să manevreze pentru adoptarea procedurii de vot nominal: expuși, foarte mulți parlamentari au trecut la votul conform și obedient.

Rezoluția a trecut. Victoria e a adversarilor proeictului Roșia Montană. Adepții panicii naturiste se consideră, în mod fundamental, apărători ai libertății și dreptului la viață. Acum, distinșii protectori ai păpădiei și rîmelor, își pot adăoga încă un merit: mizerie garantată pentru Apuseni. Dacă nu se va mai scoate aur de la Roșia Montană, Apusenii se vor adînci în disoluție economică. E adevărat, însă, elitele urbane și industria binelui își vor felicita egourile și îndestula setea de auto-gratificare.

P.S. Un exmplu tipic de ignoranță sppecializată e de admirat în intervențiile pe tema Roșia Montană pe care le datorăm, de un timp, lui Mihai Goțiu (în paginile Vox Publica). Goțiu a produs un număr zdravăn de compuneri fictive pe tema Roșia Montană - prefață a Apocalipsului. Una din intervențiile de gazetărie profundă ale lui Goțiu informează onor public în legătură cu activitățile Elenei Băsescu, europarlamentar PD-L, aflat - după forajele de mare adîncime ale jurnalistului - în slujba Asoicației Europene a Minelor. Dovada: e mail-uri în care Eelena Băsescu solicită altor europarlamentari să voteze împotriva Rezoluției și atașază documente de expertiză ale Asociațeiei Europene a Minelor (Euromines). Concluzia:” Așadar, să nu mai spună cineva că Elena Băsescu nu are o activitate constructivă în PE. Ori că nu știe pe cine reprezintă. Ori că e o persoană care nu-și onorează obligațiile și datoriile. Deși, eu nu înțeleg de ce EuroMines nu le-a prezentat direct euro-parlamentarilor punctul lor de vedere și de ce trebuie Eba să facă acest lucru.” Ce nu spune Goțiu, în ciuda aplecării sale vădite pentru bun simț natural: mailurile europarlamntarilor nu sînt documente publice. Chiar și așa, informatorul lui Goțiu a omis să comunice beneficiarului că asemenea mailuri sînt legale și foarte frecvente. Palramentarii își scriu și își cer sprijin, pe diverse teme de lucru (adevărat, fără să îl informeze pe Goțiu). A doua noutate pentru Goțiu: Euromines nu avea nevoie de serviciile de impresariat ale Elenei Băsescu. Euromines și-a prezentat pe larg studiile și concluziile în fața europarlamentarilor, la o întrunire care s-a desfășurat, în ciuda absenței lui Goțiu, marți 4 mai, între orele 17 și 18.30. Grupul mediatic de sensibilitate ecologistă mai are timp să afle: tăcerea e de aur, prostia nu.

Un apel simplu în căutare de semnături curajoase




Încă un episod din sinistra serie transnistreană. Ernest Vardanean, un ziarist din Tiraspol, a fost arestat sub învinuirea de înaltă trădare, plus spionaj în favoarea Moldovei. Antecedentele sovietoide cunsocute din istoria grupului Ilaşcu, fac inutile alte comentarii.

Am particpat astăzi la o foarte directă şi dinamică înîlnire cu vice-Prim Ministrul moldovean Victor Osipov. Cristian Preda a adus în discuţie cazul Vardanean şi tot el a iniţiat, alături de Monica Macovei, un document în sprijinul lui Ernest Vardarean. M-am alăturat semnatarilor. O puteţi face şi dumenavoastră, urmînd link-ul http://cristianpreda.ro/2010/04/15/libertate-pentru-ernest-vardanian/

Lista de semnături e deschisă. Încărcat de sprijinul dumneavoastră, documentul poate deveni un instrument cu pondere. Semnăturile pot scurta sau curma acest episod sordid. Vă mulţumesc.

70 de ani de tragedie la Katyn


Sfîrşitul Preşedintelui Kaczynski e înconjurat de simbolistica neagră a tragediei de la Katyn, acum 70 de ani şi după 70 de ani. Un Preşedinte anti-comunist, fiul unui erou al rezistenţei poloneze, moare la Smolensk, lîngă Katyn, alături de alţi 100 de polonezi, în drum spre cel mai nefericit loc al nefericitei istorii poloneze. Kaczynski şi delegaţia care îl însoţea urmau să participe la a 70-a aniversare a ororii de la Katyn. În 1940, în impul ocupaţiei sovietice care a urmat acordului sovieto-nazist de dezmembrare a Poloniei, trupe speciale şi unităţi sovietice NKVD au executat 22000 de ofiţeri, intelectuali şi personalităţi publice poloneze. Elitele naţionale poloneze au fost decapitate. Comunsimul sovietic a calculat doctrinar că o naţiune lipsită de conştiinţe se va scufunda mai repede în amoralsimul socialsimului de gloată.

Katyn nu e, aşadar, doar un mascru la scară industrială şi un act de negare sistematică a umanităţii. Katyn e o mostră de comunism ideologic aplicat. Exact din acest motiv - şi nu ca urmare a remuşcărilor sau dubiilor etice tîrzii - Rusia sovietică şi, în bună parte, post-sovietică a înercat şi, multă vreme, a reuşit să mintă cu toată laşitatea expertă a propagandei comuniste. Multă vreme, Katyn a fost ferecat în tăcere. Moscova a ascuns documentele lămuritoare şi a plasat răpsunderea asupra Germaneiei naziste. După ce adevărul şi-a făcut loc împins de memoria vie a generaţiilor succesive ale Poloniei postbelice, „noua” Rusie democratică a refuzat să deschidă arhivele. Preşedinele Yelţin a făcut un pas curajos în direcţia bună. Însă adevărul integral, în toate detaliile lui adminstrative şi politice, rămîne ascuns, în continuare, în arhivele ruseşti. Ideologia post-sovietică a Rusiei nu se poate dezlipi de comunismul recuperat, prin viziunea de tip Putin, în beneficiul patriotismului naţional rus.

A doua tragedie de la Katyn e un amestec de simbolism istoric şi derizoriu politic. Nu mai e nimic de spus despre durerea pe care o provoacă un accident, pe locul unei dureri încă mai vechi. Însă, detaliile politico-lumeşti merită amintite, înainte de a fi înghiţite de calcule şi uitare. Lech Kaczynski a fost un Preşedine de dreapta. Un om de viziune şi, lucru de neconceput în concertul laşităţilor publice ale zilei, o voce ferită de ipocrizie. Kaczynski nu s-a temut de ridicol şi, mai ales, de defăimarea destinată de mediile de informare adevărului rostit cu claritate. Kaczynski a fost un om de integritate nepătată şi, mai departe, un politician incomod. A fost iubit de polonezi şi detestat, de la un cap la altul al lumii, de uriaşul partid al mediilor academice şi de informare care l-au zugrăvit şi desfigurat în fel şi chip. Dar Kaczyinski n-a fost nici fascistul, nici anti-liberalul, nici extremistul pe care l-au descris cu insistenţă agit-prop mediile conforme ale consensului liberal. Kaczynski a fost un polonez născut şi educat de istoria Poloniei.

Moartea lui Kaczynski e, din nefericire, prilejul unor clarificări triste. Coverage-ul continuu de tip CNN-BBC e în fiecare clipă dovada documentată a ignoanţei şi dezintersului faţă de crimele capitale ale comunismului. Prezentatorii nu ştiu nimic despre Katyn, nu pot pronunţa cuvinte simple ca Smolensk sau Katyn şi nu se pot orienta în faptele elementare care dau faţa sovietică a celui de-al doilea răboi mondial. În schimb, au grijă să reamintească subtil şi perfid că fostul Preşedinte al Poloniei era un radical, un om de dreapta, cu alte cuvinte un indezirabil.
Avionul în care şi-au găsit sîrşitul Preşedintele Kaczyinski şi cele 100 de persoane care îl însoţeau era un TU 154, „perla” industriei aeroanutice sovietice (cu o rată istorică de accidente de 7 ori mai mare decît media Boeing). Avionul se afla în serviciul Preşedinţiei poloneze de 20 de ani. Cînd Preşdinţia a încercat să cumpere an avion nou, s-a declanşat instantaneu valul de populism instrumentat în astfel de ocazii de corifeii de presă: „oamenii mor de foame şi Preşedintele vrea avion”, „ atîtea şcoli, spitale şi grădiniţe s-ar putea construi cu banii aruncaţi de fereastră de Preşedinte”. Iniţiativa a fost abandonată. Scandalul e cît se poate de asemănăror cu aşa zisa dezbatere dusă în România pe aceaşi temă.

Colegii polonezi din Paralamentul European s-au adunat imediat la birorui sau au plecat în ţară. Am avut mereu relaţiile cele mai bune cu parlamentarii polonezi (fie creştin-democraţi, fie socialşti). I-am contactat dimineaţa şi am aflat de la ei că pilotul avionului a încercat şi a ratat de 4 ori aterizarea, în condiţii de ceaţă densă, pe aeroprotul militar din Smolensk (un aeroprot rudimentar folosit destul de rar). Erau toţi înebuniţi de durere. Fiecare avea cunoscuţi, foşti colegi de universitate sau de Parlament între dispăruţi. Le-am transmis condoleanţe şi am vorbit îndelung despre figura excepţională a lui Kaczyinski.

Polonia trece printr-un moment greu. Îl va depăşi, cu siguranţă. Pentru că soildaritatea şi puterea în faţa tragediei sînt, deja, calităţi colective ale acestui popor care nu şi-a abandonat niciodată valorile şi n-a pus capăt nicicînd speranţei.

Ministerul Inchiziţiei anchetează cazul Baconschi



Teodor Baconschi rasist? O glumă proastă şi, mai ales, tristă. Proastă, pentru că în spatele acestei acuzaţii şablon se află foarte activa industrie a prostiei militante. Asociaţiile care au depistat rasismul lui Baconschi se răsfaţă declarîndu-şi caracterul "civil". Ignoranţa e carcteristica lor mult mai vizibilă. Rasismul inflaţionar pe care îl depistează, cu orice prilej, aceste organizaţii e o caricatură veselă şi neştiutoare. Rasismul real e cu totul altceva: un lucru grav, o sumă de pseudo-idei şi atacuri concrete care urmăresc eliminarea unui grup plasat de frustrări cumplite în postura de ţap ispăşitor. Ce înţeleg vînătorii de rasism cotidian din acest fenomen istoric profund? Exact cît au arătat în cazul Baconschi. Nimic.

Teodor Baconschi a vorbit de o problemă reală, o problemă cu păgubiţi, vătămaţi, făptaşi şi organizatori pe care nici măcar corectitudinea politică nu o poate nega, deşi poate încerca să o ascundă: delincvenţa masivă în rîndul ţiganilor. E această observaţie, o dovadă de rasism? Dacă da, atunci mai toată lumea cu bun simţ e rasistă. Delincvenţa în rîndul romilor e o realitate măsurabilă iar justificarea tip care leagă această problemă de sărăcie şi de marginalizare nu explică şi nu rezolvă nimic (în afara faptului că asigura material de lucru şi justificări profesionale industriei producătoare de cartoane civice).

Nu mai puţin rasist e, după definiţia cu care operează acuzatorii lui Baconschi, şi dl. Pierre Lellouche, Secretar de Stat pentru Afaceri Europene în Ministerul de Externe Francez. Şi nu mai puţin rasişti sînt cei ce s-au plîns autorităţilor franceze, fără să fi consultat în prealabil organizaţiile anti-rasiste româneşti. Dl. Lellouche a făcut imprudenţa de a veni la Bucureşti pentru a discuta problema infracţionalităţii în comunităţile româneşti din Franţa. Cine era vizat de plîngerea dlui. Lelloche? Nu avem voie să spunem. ONG-anti-rasisite locale nu ne lasă. Putem spune doar atît: Lellouche e rasist, mai exact raciste.

În sfîrşit, ipoteza unui Teodor Baconschi rasist propune cu subtilitate o altă aberaţie: loteria sau, mai degrabă, anarhia morală. În limitele acestui sport extrem, oricine e candidat potenţial la rangul de rasist de ultimă oră şi asta exact în măsura în care acuzatorul îşi revendică titlul de unic director de conştiinţă al unei societăţi care e mereu gata să o ia razna. Dacă oricine poate deveni oricînd rasist, dacă educaţia şi performanţa publică a personajului acuzat nu mai garantează nimic, atunci e limpede că, în neajutorarea noastră, nu ne rămîne decît un singur gest: să cedăm. Să acordăm dreptul deplin de control şi evaluare morală salvatorilor grupaţi în asociaţii anti-rasism. O glumă foarte tristă. De fapt, un vis inchizitorial. Autoritarismul secret al ce pozează, oficial, în păzitori ai libertăţii.

Ponta: schimbarea blochează noutatea


Confuzia între schimbare şi noutate e o iluzie complexă. Ea conservă starea de fapt dar, spre deosebire de alte simulacre, furnizaează un alibi imbatabil: schimbarea acoperă şi legitimează însăşi absenţa noutăţii. Ceva se schimbă tocmai pentru a împiedica apariţia sau a masca absenţa noutăţii. În România politică şi socială, confuzia între schimbare şi noutate e o iluzie voluntară iar jocul care legtimează împotrivirea la noutate folosind mijloacele schimbării aparente e o vocaţie profesională.

În fond, România post-comunistă a fost generată printr-un act gigantic de substituire a noutăţii, sub aparenţa schimbării dramatice. Lipsa conţinutului autentic revoluţionar (re-novator) al Revoluţiei din decembrie 1989 a dat starea fundamentală a lumii „noi” şi s-a multiplicat în toate formele, temele şi instituţiile politice. Capacitatea de a schimba pentru a conserva raporturi vechi a început ca diversiune, a continuat ca profesie şi a devenit, în 20 de ani de exerciţiu, un instinct politic esenţial. Excepţiile au avut o soartă schimbătoare dar n-au reuşit niciodată să infirme curentul fundamental. Corneliu Coposu a fost izolat într-o lume nouă şi dezarmat de oportunismul naiv al celor ce s-au adunat în jurul lui. Emil Constantinescu a derapat rapid, de la înălţimea unei platforme care avea consistenţă strict verbală. Fiind prima realitate efectivă contracurentului, Traian Băsescu a pornit în condiţiile unei lumi consolidate şi a reuşit o remiză pe care e obligat să o împrospăteze în fiecare zi.

Din acest punct de vedere, PSD e regizorul politic prinicpal al României ultimilor 20 de ani. Iniţiator al confuziei între schimbare şi noutate, PSD reproduce periodic variaţii echivalente ale acestui ciclu. Victor Ponta, proaspătul Preşedinte al partidului, nu e nimic mai mult şi nimic mai puţin decît produsul cel mai recent al acestui proces vechi pe care PSD nu mai are cum să-l depăşească. Cu prima sa declaraţie în calitate de Preşesdinte, Victor Ponta (38 de ani) a recunoscut tocmai acest adevăr central, omagiind figura lui Ion Iliescu (80 de ani), Papă al Schimbării Simulate şi Anti-Papă al Noutăţii Româneşti. În aparenţă, trmiterea omagială la Iliescu a fost un gest de rutină politică. În realitate, Ponta însuşi s-a grăbit să îşi asigure partidul că e „iniţiat”, că e, adică, produsul natural al jocului de-a schimbarea şi că va continua programul fundamental de conservare prin simulare desfăşurat ab initio de PSD.

Ponta nu putea evita această obligaţie, aşa cum nu poate evita gravitaţia. Într-un partid creat şi tutelat de Ion Iliescu, „tînărul” Ponta trebuia să înceapă aşezînd o declaraţie de credinţă la picioarele liderului totemic. Liviu Dragnea a dus mai departe şedinţa de vasalităţi, referendu-se la epoca de măreţie în care PSD era condus de Ion Iliescu şi Adrian Năsatse. Da, PSD a pus capăt aventurii inepte a lui Mircea Geoană dar a făcut-o după un spectacol de anarhie şi vulgaritate vastă şi numai pentru a reveni la datele optime de funcţionare ale programului Iliescu. Ponta nu va înnoi nimic, deşi va poza destul de credibil în pionier tînăr al schimbării. Avantajele aduse Ponta sînt în totalitate elemente de imagine. Ponta vorbeşte bine, e un interolcutor redutabil în disputele unu la unu, e extrem de ofensiv şi domină discuţia cu o impertinenţă robustă. În sfîrşit, fiind copil de platou, crescut prin televiziuni, Ponta are o presă foarte bună. Însă avantajul de imagine al lui Ponta are doi inamici imediaţi.

Mai întîi, propria imaturitate. Ponta a explodat frecvent în declaraţii care dovedesc legături cu practica şi filozofia de cartier (bătaia promisă lui Emil Boc sau analiza comparativă din care PSD a ieşit deficitar la furt). În al doilea rînd, Ponta e triumful intermediarilor: odată cu el, începe relansarea internă a lui Adrian Năstase iar datoriile către Miron Mitrea, Adrian Severin şi Liviu Dragnea sînt considerabile. Ponta e condiţionat din start, ceea ce nu e neapărat o situaţie nobişnuită pentru un lider nou. Problema lui Ponta e tocmai baza de putere: reţeaua îşi domină produsul. Ponta n-are nici un atu în faţa celor ce l-au promovat iar asta înseamnă, mai departe, că noul Preşedinte PSD nu va reuşi şi, probabil, nici nu va îndrăzni să se impună în partid.
Oricum, apariţia lui Ponta e primul pas sau prima jumătate de pas înainte, după impasul Geoană. Dealtfel, figura tristă a lui Geoană ar trebui să fie un avertisment pentru toţi cei tentaţi de politică, ca sport de ambiţie pură. Geoană a intrat în politică profund nepregătit şi ultradopat de ambiţie. Rezultatul a fost un şir impecabil de eşecuri.

PD-L pierde, odată cu Geoană, garanţia victoriilor cu cooperarea masivă a advesrarului. Ponta e un persoanj mult mai dotat verbal, un actor de replică rapidă şi agresivă. În plus, PSD va juca, deocamdată, în coordoanre cu Antonescu-PNL, farsa noutăţii. Falsul e declarat dar asta contează mai puţin. Efectul va fi consistent, mai ales prin amplificarea televizată a prietenilor de la Realitatea şi de la Antene. O parte a alegătorilor se va lăsa purtată de acest flux demagogic. După apropiatul Congres al liberalilor, PD-L trebuie să tragă linie şi să pregătească replica. Vechiul dispozitiv de acţiune poate deveni insuficient. Asaltul noutăţii simulate de PSD şi PNL trebuie contracarat de mişcări credibile, la capătul unei dezbateri interne directe, sincere şi limitate în timp.

Partidul Mistico-Prosto-Român
(aripa social-democrată)



Mircea Geoană cade. Se prăbuşeşte în gol, fără să se poată împotrivi, mînat de la spate de o suită irepresibilă de gafe şi ieşiri aberante. Însă ultima ispravă a lui Geoană e un indiciu bogat, din care ţîşnesc, de-a valma, petarde noi şi însemne vechi. Mircea Geoană ne-a adus la cunoştinţă că a fost supus unui atac mistico-energetic, lansat de consilierii de specialitate ai Preşedintelui Băsescu, în timpul campaniei electorale. Dezvăluirea a fost întărită imediat de Mihaela Geoană care a vorbit, deasemenea, de existenţa unui atac al cărui unde l-ar fi doborît pe soţ. În doar cîteva minute şi cu doar cîteva cuvinte, Mihaela şi-a schimbat numele şi renumele. A trecut de la Mihaela Dragostea Mea, la Hiroşima Dragostea Mea. Pe bază de iradiere duşmănoasă.

Ieşirea lui Geoană pare o nebunie. Nu e aşa. Mircea Geoană e un personaj ridicol dar asta nu pune capăt discuţiei. Dimpotrivă, explicaţiile care desfac situaţia tragi-comică a lui Geoană sînt cît se poate de utile. În latură imeidat-practică, asaltul mistic reclamat de Geoană e cît se poate de real. Într-adevăr, o piază rea, un şir de ghinioane şi boacăne ca legate prin farmec l-au urmărit pe Geroană. Bietul om are de ce să se plîngă. Dar nu ştie împotriva cui trebuie să se plîngă. Adevăratul adversar malefic şi obscur al lui Geoană a fost Geoană însuşi. Consilierii speciali ai Preşedintelui Băsescu au fost prostia, obscurantismul şi aroganţa anturajului lui Geoană. Probele sînt zdrobitoare şi au fost etalate în mod repetat de Viorel Hrebenciuc şi Marian Vanghelie. Un amestec de superstiţie, obscurantism şi ignoranţă a format atmosfera din jurul lui Geoană. Personajul politic Geoană n-a făcut decît să adaoge ambiţia. Cîteva lămurri.

Declaraţiile şamaniste ale lui Geoană nu vin de nicăieri. Mediul politic românesc a fost populat şi preluat, de la început, de oameni care combinau două frustrări grave: incultura (sau pseudo-cultura) şi setea de notorietate simbolică. Gelu Voican Voiculescu, mare iniţiat în maculatură mistico-erotică, nu e decît cazul cel mai cunoscut. În trena lui, zeci şi sute de polticieni locali sau centrali au năvălit cu sete în zona misterelor de operetă. De aici, pasiunea pentru masoneria judeţeană sau comunală care a făcut din mici polticieni locali Venerabili ai Lojelor şi participanţi febrili la ceremonii pre-şcoalre cu şorţuri şi mistrii. Tot de aici, trecerea remarcabilă a gîndirii conpsirative, cu ale ei referinţe învăşlmăşite la Khazari, Mossad, Experimentul Philadelphia şi „făcătura” din 11 septembrie. Aceaşi trupă de semidocţi folcorico-esoterici au dat iama în Universităţile de carton presărate în fiecare capitală de judeţ. Toată lumea care se crede ceva a luat doctorate fulgerătoare, după şuete amabile cu comisii compuse din alţi doctori fulgerători. Noua generaţie de domni Doctori şi Profesori la Universităţi de ocupat parcările a pus mîna pe salarii suplimentare dar miza subconştientă a acestei farse traduce altceva: respectul şi aura mistică acordate în vremea comunismului patalamalei şi titlurilor. Reacţia e tipică pentru o masă post- rurală şi semi-urbană de ignoranţi, mutaţi, după 1945, în poziţii de competenţă cu care nu aveau nimic de-a face. Pariul imposturii totale pus la baza istoriei sociale româneşti de comunişti a fost cîştigat şi dă roade.

Mircea Geoană e prelungirea cu încă o generaţie a acestei lumi de parveniţi încurcaţi şi potenţi. Însă cazul Geoană e decis, în primul rînd, de ambiţia fără direcţie. Căci ambiţia, în varianta ei primitvă, l-a împins pe Mircea Geoană în mijlocul unei lumi pe care n-o înţelege: în politică. Atras magnetic de orice cale care promite ascensiunea, Geoană a plusat fără să ţină cont de el însuşi şi a ajuns astfel un personaj care nu seamănă cu el însuşi, un om care nu are identitatate ci numai ambiţia de a răspunde după manual, pe parcursul unui examen de promovare prelungit pe toată durata vieţii.
În doar cîteva săptămîni de frustrare, toată această lume a revenit la vechile ei rădăcini mistice-kitsch, incapabilă să îşi explice şi să accepte eşecul în faţa Preşedintelui Băsescu. Incapabilă, adică, să admită propria mizerie morală şi impostură intelectuală.

Ucraina: construcţia declinului
(lecţii de regresie est-europeană)




Alegerile prezidenţiale din Ucraina vor fi decise pe 7 februarie, în turul al doilea. Însă cîteva lucruri sînt deja adjudecate şi vor rămîne aşa, fie că viitorul Preşedinte se va numi Yanukovich, fie că se va numi - mai puţin probabil - Timoshenko. Catalogul lucrurilor prestabilite e, de fapt, atît de masiv încît alegerile par o redistribuţie secundară de funcţii.

Prima certitudine e revenirea la dependenţa politică directă de Rusia. Într-un fel sau altul, ambii candidaţi rămaşi în cursă sînt sau vor fi obligaţi să îşi ancoreze politica generală în sfera de infleunţă şi interese ruseşti. Defalcată pe candidaţi, situaţia are, chiar, o uşoară aparenţă comică. Yanukovich, de multă vreme acreditat ca omul partidei ruse, va încerca, foarte probabil şi plauzibil, să schiţeze gesturi politice pro-occidnetale. Deşi a exclus, încă din timpul campaniei, o eventuală apartenenţă NATO a Ucrainei, Yanukovich n-a făcut decît să admită, în acest fel, că imposibilul e imposibil. Ideea unei Ucraine membră NATO e, pur şi simplu, un proiect himeric dar îndeajuns de util pentru campania electorală a lui Yanukovich. În rest, Yanukovich va încerca, foarte probabil, să obţină maximum de beneficii pe direcţie europeană. Mai mult, Yanukovich va fi obligat să reia eforturile de recuperare a acordului cu FMI. Acordul blocat de anarhia politică internă ucrainiană trebuie cumva redobîndit. 11 miliarde de euro sînt vitali pentru redresarea strict momentană a finanţelor ţării. Rusia nu mai poate oferi tutela şi corola de subvenţii pe care le acorda fără efort altă dată. Livrările de gaze rămîn un considerent dar Rusia nu mai e în situaţia suverană cu care s-a obişnuit. O ştire încă neluată în seamă a anunţat la începutul anului că Statele Unite au devenit primul producător de gaze al lumii. Culmea, răsturnarea ierarhiei a fost provocată în mare măsură de creşeterea preţului petrolului. Rusia a înţeles supravaluarea petrolului ca pe o sursă mai mult sau mai puţin permanentă de cash, respectînd astfel vechea tradiţie de indolenţă cognitivă pe care o cultivă filozofia resurselor naturale abundente şi suficiente. Aceaşi situaţie a fost întîmpinată de Statele Unite, cu un reflex care ţine de cu totul altă tradiţie - de tradiţia pozitivă a descoperirii noului în precedente negative. Americanii au înţeles că exploatarea propriilor rezerve de petrol devine, dintr-o dată, mult mai rentabilă. Intensificarea extracţiei în cîmpurile petolifere americane a însemnat, concomitent, un salt spectaculos în producţia de gaz (produs derivat la extracţia de sondă). Logica economică şi tradiţia pragmatică americană au dat un curs pozitiv presiunii negative de pe piaţa petrolieră.

Singura promisiune rusă concretă pentru Ucraina post-2010 e, deci, protecţia politică, adică reînserarea Ucrainei între „formaţiunile statale” conectate la doctrina neo-imperială putinistă. „Formaţiune statală” nu e prea mult spus. În fond, principalul rezultat al momentului politic 2010 e tocmai vizibilitatea unei situaţii pe care Occidentul a început prin a o nega şi a continuat prin a o transforma în realitate: fragilitatea statală a Ucrainei. Faimosul şi mult înfieratul discurs „Chicken Kiev” rostit de George Bush sr., în 1991, era mult mai mult decît o dovadă de miopie. Bush avertiza atunci asupra „naţionalismului suicidal” şi multă lume a crezut, imediat, că adminsitraţia americană încearcă să blocheze impulsul naţional-democratic ucrinian. Următorii 20 de ani au dovedit cu totul altceva: naţionalismul pro-democratic ucrainian are o constituţie istorică slabă şi nu e chiar atît de copt pentru democraţie pe cît s-ar părea. Disucţia asupra gradului de pregătire democratică al statelor extra-occidentale s-a prelungit pe toată durata anilor ’90 şi e, în acest moment, dominată de dilema irakiano-afgană.

Două observaţii ajută la înţelegerea acestui paradox enervant pentru aspiraţia democratică dar perfect compatibil cu realitatea cultural-istorică. Mai întîi, Ucraina e un spaţiu de confluenţă istorică şi culturală cu Rusia iar întrepătrunderea e infinit mai avansată decît în cazul celorlalte foste colonii sovietice. Spre deosebire de Republicile Baltice şi Georgia, unde o cultură internă extrem de distinctă a rezistat asimilării, Ucraina a avansat într-un proces de integrare favorizat de rădăcini comune. A doua observaţie vine tot din tradiţie şi găseşte Ucraina mult mai puţin pregătită pentru gesturi politice autonome decît alte state din periferia sovietică. Brutal spus, apetitul sau, mai degrabă, priceperea societăţii ucrainiene pentru diferenţiere şi autonomie nu are direcţia precisă pe care aluat-o, de pildă, în ţările balitice. În consecinţă, aspiraţia ucrainiană la independenţă trebuie înţeleasă ca aspiraţie întrecută şi blocată de situaţia de facto, ca fantasmă post-politică a unei culturi care îşi aminteşte dar nu mai construieşte. Restul a fost desăvîrşit de amînarea permanentă şi de ezitările stufoase ale Uniunii Europene. Într-un fel sau altul, ansamblul european a refuzat să omologheze Ucraina ca partener distinct de opinia şi pretenţiile Rusiei. Folosind încă o dată o fomrulă briutală, Europa n-a luat niciodată în serios existenţa de facto a statului independent ucrainain. Marele platou ucrainaian a rămas suspendat în autonomie virtuală. Ucraina n-a intrat niciodată, cu adevărat singură, în calculele care compun realitatea politică europeană sau măcar realitatea cu care lucrează statele vest-europene.Elucidarea chestiunii ucrainiene a fost mereu amînată, cumva cu speranţa că istoria va hotărî singură asupra viabilităţii „produsului”. Şi asta e exact ce se întîmplă de la bun început. Isroria hotărăţte. Cu observaţia că istoria a început să erodeze aparenţele şi asipraţiile iluzorii, mai ales în ultimii cîţiva ani, odată cu intensificarea presiunii use, cu reacţia timorată a occidentului şi cu eşecul politic intern. Republica Moldova e într-o situaţie similară şi în ambele cazuri avem de-a face cu state care plătesc prin lipsa de relevanţă şi omologare, pentru o vocaţie naţională tîrzie şi discutabilă, dacă nu, în mare parte, fabricată printr-un proces ambiţios dar artificial de falsă memorie istorică. România e într-o situaţie diferită dar nu complet diferită. Distanţa de centrul imeprial rus nu e suficient de mare iar eşecurile repetate ale politicii de inspiraţie naţionalistă ar trebui să ne spună ceva. România nu a făcut paşi înainte atunci cînd a invocat mitologia istorică naţinală ci numai atunci cînd a cedat sau a participat la eforturi politice de modenrizare. Diferenţa e subtilă şi una din victimele acestei dificultăţi de interpretare sînt epocile clasice ale paşoptismului şi modernismului românesc, mereu înţelese în latura lor naţionalistă şi ignorate în programul reformator.

Revenind la Ucraina, varinata preşedinţiei Tymoshenko - pariul la modă care scontează pe o reorientare pro-occident - nu e nimic mai mult decît o iluzie reziduală. Fosta emeblemă a Revoluţiei Portocalii e în viogoare doar pentru nostalgici şi naivi. Traiectoria politicii generale a Yuliei Tymoshenko ar putea parcurge coregrafia inversă: o preşedintă cu reputaţie pro-occidentală migrînd spre o politică de acomodare cu Federaţia Rusă. Tymoshnko e un personaj rău înţeles, una din marile erori de interpretare ale percepţiei occidentale. Tymoshenko e cazul politcanului fundamental oportunist. Virajul naţionalist şi prodemocratic executat de Tymoshenko în timpul aşa numitei Revoluţii Portocalii a fost un spectacol demagogic orbitor pentru minoritatea pro-occidentală din Ucraina şi, mai ales, pentru o lume politică occidentală mereu sensibilă la proiecţiile mass-media. Tymoshenko a procedat, atunci, la o schimbare radicală de recuzită: costumul, coafura şi limbajul naţionalist au fost un calcul iar calculul era perfect adecvat la momentul alegeri prezidenţiale 2004. Fosta „power woman” de educaţie şi cruzime sovietică s-a transformat în fecioara fantasmei naţionaliste ucrainiene, un soi de Jean D’Arkova pentru consum politic imediat. Mai aprope de realitate e cealaltă titulatură cucerită de Tymoshenko în cercurile de cunoscuţi: „Prinţesa de Gaz”. Formula are o alcătuire mult mai simplă decît suratele ei din chimia organică: mega afaceri frauduloase cu rezervele de gaz ale statului. Descifrată pînă la ultima moleculă, Yulia Tymoshenko nu e nici îngerul pro-democratic blond (culoarea e de împrumut) şi nici eroina folclorică stră-ucrainiană (costumul popular a înlocuit, din motive politice, taiorul închis al activistei). Yulia Tymoshenko e, într-un fel bine cunoscut Estului şi mult prea puţin cunoscut Vestului, demagogul post-comunist fără limite, fără adversar şi fără aliaţi. Tymoshenko e expresia unei rapacităţi cu atît mai periculoase într-o socitetate moale, confuză, sensibilă la legende politice şi dominată de anxietatea postcomunsimului. În sfîrşit, încurajată de fragilitatea societăţii, Tymoshenko pare să fi dezvoltat o paranoie politică de mare kitsch, în care Yulia planează pe post de Eva Peron. Dacă e adevărat că Tymoshenko se crede Eva Peron, ne reîntîlnim, pe această cale, cu vechea instabilitate psihică a autoritarilor comunişti est-europeni, mari consumatori secreţi de grandomanie. Fireşte, aplecarea spre strălucirea lumii de „firmă”, în care se varsă orice simbol de prestigiu, de la Gucci la hoteluri, yaht-uri şi figuri epatante în genul Peron, a jucat un rol însemnat.

Fie cu Yanukovich, fie cu Tymoshenko, Ucraina va reveni la realismul fix al influenţei ruse. Alegerile au importanţă doar în măsura în care celebrează încheierea scurtei şi naivei deraieri de intenţie democratică a fenomenului Yuschenko. Viitorul fost preşedinte ucrainain e plasat, cu sub 5%, încă din primul tur de scrutin, în postura marelui refuzat. Despărţirea masivă de Yuschenko nu semnalaează, însă, o reorientare politică. Ea e, mai curînd, semnul unei epuizări colective, tipică pentru spaţiul de la perfieria sovietică. 20 de ani de măcinare politică bezemtică şi presiune rusă dar, mai ales, 20 de ani de rateuri şi construcţie zero, au dat proiectului democratic o credibilitate mereu în scădere. Populaţia marii periferii sovietice e, din punct de vedere, moral în cu totul altă situaţie decît populaţiile „europene” ale fostului bloc socialist. Dezorientarea politică şi criza economică cvasi-permanentă au creat o stare solidă de nedeterminare, o derută care s-a consolidat prelungindu-se. Consecinţele sînt epuizarea şi, mai departe, abandonul. Populaţiile supuse acestui tratament istoric sfîrşesc prin a renunţa la orice opţiune politică. Societatea se retrage înainte de a fi avansat şi îşi reduce pretenţiile la baremul minim: stabilitatea, în orice formulă şi cu orice risc politic. Lumea politică devine o zonă indiferentă şi, în acest fel, scutită de orice răspunderi. Guvernele şi partidele primesc dreptul de a cînta la nesfărşit pe un libret scris fără participarea societăţii (cu excepţia zilei de vot). România e, din nou, într-o situaţie diferită dar nu complet diferită. Infernul demagogic al ultimilor 20 de ani şi simlacrul instituţional prescriu o traiectorie tipică pentru sub-performanţa istorică a perfieriei sovietice. Racordarea la Europa e un avantaj dar elementul care va decide sînt resursele de iniţiativă internă. În acest punct, programul de modernizare enunţat şi susţinut de Traian Băsescu e un element cheie. În măsura în care va bloca inerţia sistemului politic şi va reuşi redresarea instituţiilor, programul Băsescu va fi primul act istoric dens al României post-comuniste. Şi va evita un destin de mizerie post-sovietică.

În orice caz, problema lumii umane din vecinătatea Rusiei, problema pe care Ucraina o ilustrează grandios şi meschin, e tocmai stagnarea politică. Acea demisie pe care variaţiile brutale de bogăţie o maschează, reducînd-o la o chestiune de succes şi oportunism economic. În realitate, marea deficienţă a acestei lumi e strict politică, în sensul cel mai larg şi mai important al cuvîntului. Societatea are puls slab, abia sesizabil. Resemanrea dictează orientarea colectivă şi acceptă recompense minore. Lumea se mulţumeşte cu şperţurile electorale care coafează pensiile şi salariile sau mituiesc una sau alta din categoriile profesionale. Reţeaua de schimburi egale care dă într-un stat sănătos, viaţa politică şi economică, e complet anulată de patronajul de partid şi de apariţia reţelelor secundare. Altfel spus, sistemul generază favoruri şi propune rezolvări prin intervenţii de sus. Societatea învaţă lecţia şi organizează instituţii paralele. Rezultatul e că, în ciuda aparenţelor şi a declaraţiilor contrare, aproape oricine va apela, mai întîi şi mai întîi, la un patron, la unul din personajelşe de care depinde tot: angajarea copilului, introducerea în reţeaua de alimentare cu apă, întîietatea la acordarea unui grad diactic. România nu într-o situaţie foarte diferită la acest capitol. E într-o situaţie identică.

În sfîrşit, mult comentata „clasă de mijloc” nu apucă să devină o o producătoare ci e, în mod fundamental, o consumatoare. Ea recoltează privlegii mărunte (gadget-uri hi-tech, turism occidental, maşini şi modă de firmă) în schimbul pasivităţii. Modelul a fost pus la punct cu o extensie colosală de China. Discuţia e complicată dar diferenţâa e fundamentală: în varianta perfierei sovietice, modelul vieţii politice răscumpărate prin recompense stă pe un gol enorm. El nu consolidează o formulă, fie ea şi autoritară ca în varianta chineză, ci grăbeşte căderea. Demografia în regres, pierderea forţei de muncă prin migraţie, modelul economic precar şi lichidarea participării sociale trag aceste societăţi spre o zonă de regresie necunoscută.

Gîndirea publică are site: dreapta.net



Un site remarcabil: „Adevăr şi Libertate” sau - cu numele care va face renumele acestui spaţiu de dezbatere - dreapta.net. Surpriza şi calitatea acestei scene încărcate de idei şi informaţie e enormă, într-un climat publicistic înecat în apele puţin adînci ale comentariului politic oportunist.

Instituţia presei a învăţat prea repede, cu un reflex între instinct şi chimie spontană, să facă din informaţie şi opinie o masă febrilă şi public inutilă (exceptînd eterna manipulare electorală). Apariţia unui grup de opinie dens şi doctrinar e un pas mare în direcţia bună. Nu e un clişeu. „Direcţie bună” înseamnă, aici, o stare pe care viaţa publică a abandonat-o demult. Nu e vorba de „dialogul” larg, la care ne referim comod şi fără urmări de atîţia ani. E vorba, pur şi simplu, de apariţia unui interlocutor. Viaţa politică şi sfera publică evoluează, la noi, fără profitul unei rezerve active de idei. Discuţiile care ar trebui să deschidă lumea politică spre principiu şi curajul valorii aplicate se poartă, dacă se poartă, într-o stare de izolare care încurajează recitalurile, fără să asigure ponderea. Civismul rarefiat al ultimilor 20 de ani a încercat, dar n-a reuşit. Lecţia pronunţării publice şi intelectuale a ultimilor 20 de ani trebuie bine înţeleasă: politica nu e prilejul unei separaţii etice între participanţi şi observatori critici. Politica e, în sens larg, schimbul de informaţii între administraţie şi planificare intelectuală. Sau nu e deloc. Politica are nevoie de un interlocutor, mult mai flexibil decît critica necondiţionată şi mult mai productiv decît negaţia în bloc. Politica este comunicare. Unde comunicarea nu e vorbărie, o subramură a departamentelor de presă sau o nişă pentru consilierii de imagine. Comunicare înseamnă participare, şi anume participarea simultană a practicii (administrattive) şi ideii (sau ideologiei) la unul şi acelaşi act. Acest principiu simplu şi extraordinar de dificil rămîne necunoscut majorităţii noastre politice, dar şi minorităţii noastre intelectuale. Ce se poate citi pe dreapta.net spune, înainte de toate, că acest tip de blocaj poate fi depăşit şi scos în afara sferei publice.

Cea dintîi reuşită pe dreapta.net e reconfigurarea publicisticii noastre politice. Cîţiva oameni scriu şi gîndesc organizat, construiesc pe verticala principiilor fundamentale ale dreptei şi reuşesc, astfel, să scoată o palmă de teren fertil de sub verbalismul tulbure al comentariului pre-politic de rigoare în presa scrisă şi în talk-shaw-uri. Iniţiatorii paginii dreapta.net sînt cîţiva din acei prea puţini care continuă să respecte scrisul şi apără, mai departe, dreptul la gîndire al intelectualului afişat public. Gelu Trandafir, Elsa Bărbuş, Valentin Miron au lucrat îndelung la acest proiect şi au deschis una din cele mai promiţătoare arene de comerţ intelectual şi atitudine publică pe care publicul real şi normal le are la îndemînă. Lista de colbaoratori, în care am onoarea să fiu inclus, cuprinde tot ce e mai bun în fascinanta zonă de dezbatere a editorialiştilor, blogger-ilor şi intelectualilor publici de la noi şi din afară. Mihai Neamţu, Vladimir Tismăneanu, Cătălin Avramescu, Riddick (titularul unui blog spectaculos şi ultrainformat) Patruped bun, biped rău, Doc, Cristian Pătrăşconiu fac la un loc un concert intelectual multidirecţional. Însă lucrul cel mai admirabil rămîne calitatea comentariului. Acea ţinută care face loc argumentului şi curiozităţii elevate.

La cîteva luni de la lansare, site-ul nu mai e o noutate calendaristică, dar rămîne o premieră colectivă fără rival. Dreapta.ro e demonstraţia demult aşteptată a calităţii într-o zonă strivită de farsa de presă cotidiană şi de siumulacrul etic respingător al aşa numitei bresle jurnalistice. Scepticismul cinic propagat şi recomandat de norma de presă a ultimilor 10-15 ani nu poate fi contracarat decît de iniţiative solide şi curajoase ca dreapta.net. Am vorbit prea mult timp de modelul intelectualului public evocînd un ideal de import sau un obiectiv intangibil. Dreapta.net e manifestarea directă şi concretă a spiritului politic asumat onest. Setea de idee şi vocaţia problematizării reapar în condiţii de mare eleganţă intelectuală pe dreapta.net.

5 minute fără sens


5 minute. Nu e rău dar mă aşteptam, totuşi, la o performanţă superioară. Realitatea TV a avut nevoie de 5 minute – de toate primele 5 minute de după anunţarea componenţei noului guvern Boc - pentru a comunica naţiunii că guvernul e un eşec scandalos. Realitatea e că Realitatea nu mai e ce a fost. Unde e cartonul - manifest pe care Realitatea Tv obişnuia să îl afişeze pe ecran, pentru a scuti publicul de dezbateri şi minute peirdute cu explicaţii? O inscripţie în genul „ Boc are guvern ioc!”, „Boc! Realitatea nu te vrea deloc!” sau chiar „ Noi vrem respect, nu un guvern infect!” ar fi fost o soluţie mult mai rapidă şi ar fi permis un nou record televizat de demolare.

În schimb, sînt cu adevărat mirat de reacţiile unor ziarişti serioşi şi ale unor semnatari caare au avut intervenţii extraordinare, pe forumuri, în ultimele săptămîni de campanie dar se declară acum dezamăgiţi de Băsescu şi de componeneţa guvernului Boc.

Prima observaţie utilă în asemnea situaţii spune că entuziasmul de campanie e una iar politica e alta. Observaţia trebuie bine înţeleasă. Ea nu legiferează cinismul ci sugerează că lucrurile bune nu pot fi duse la capăt în teritoriul mirific al fanteziilor etico-morale ci numai şi numai sub garda precaută a compromisului. Mai clar: nu ne putem lua visele drept realitate şi nu putem face realitate politică fără politică.

Acuzele imediate atîrnate de pluta guvernului Boc vin mult înainte ca guvernul Boc să fi arătat ce poate şi, mai mult, ilustrează o suită interminabilă de prejudecăţi mascate în prinicpii înoitoare. Totul începe cu formula stupidă Guvernul Boc IV. Aritmetica acestei numărători se căzneşte să sugereze că avem în faţă un Prim Ministru interminabil, ba chiar un Prim Ministru dictator care cumulează guverne succesive. Cei ce vor continua să periodizeze mandatul Boc sprijinindu-se pe această aritmetică inpetă vor avea o surpriză la sdfărşit de calcul: guvernul Boc XVI.

Prima acuzaţie îndreptată împotriva echipei propuse de Emil Boc vizează grupul miniştrilor „vechi” sau „prea vechi” pentru o agendă reformistă: Blaga, Berceanu, Videanu. Care e problema? Sînt cei trei incompetenţi? N-am auzit nici un argument de acest gen. Cei trei sînt incriminaţi pe motiv că au mai fost miniştri. Ei şi? De cînd e această situaţie descalificantă? Purtătorii acestei idei susţin indirect că succesul unui guvern depinde de frenezia cu care propune oameni noi şi, mai ales, adolescenţi recoltaţi din cenacluri sau loturi de concurenţi la olimpiade internaţionale (de matematică). Berceanu, Videanu şi Blaga sînt centrul politic al PD-L. Un guvern nu e rezultatul unui concurs de graţie şi frumuseţe. În lipsa forţei politice, un guvern rămîne viitorul eşec al iluziilor trecute. În consecinţă: Videanu, Blaga şi Berceanu sînt rodul unei mutări politice realiste. Poezia mai poate aştepta.

Al doilea reproş grăbit priveşte lipsa „noutăţilor” şi a „aerului proaspăt”. Sigur? Theodor Baconsky, Daniel Funeriu, Mihai Şeitan, Mihail Dumitru nu sînt oameni de aparat şi nu au reputaţia unor veterani. Toţi sînt atuuri profesionale indiscutabile, într-un guvern care n-a ocolit această latură ci i-a dat ponderea posibilă într-o echipă care trebuie să reziste nu numai profesional dar şi politic.

Prezenţa lui Gabriel Oprea are, la rîndul ei, o explicaţie. Nu, nu e vorba de triumf. E un gest politic raţional şi atît. Guvernul Boc a devenit fapt doar cu sprijinul grupului parlamentarilor independenţi. Prezenţa lui Oprea e preţul politic al spijinului necesar pentru naşterea guvernului. E vorba de un act politic uzual în toate sistemele politice democratice dar miră numai la noi. Semnele de întrebare îi vor munci în primul rînd pe cei ce continuă să refuze logica politică reală.

Cine persistă în critica automată a echipei Boc va fi mult luminat de un exerciţiu simplu: imaginaţi-vă guvernul emanat de o preşedinţie Geoană. Vanghelie vă spune ceva? Dar Vanghelie la Interne? Sau sîntem datori să presupunem că un guvern girat de Geoană ar fi produs o cascadă de specialişti puri, reformatori nepătaţi şi creiere neobosite de politică?

E păcat şi e şi un pic dezamăgitor că motorul critic a pornit cu un rateu masiv. Guvernul Boc are o componenţă mult superioară formulei pe care o îngăduiau condiţiile în care s-a născut. Aici apare, regal, miopia care ţine loc de observaţie în cazul primului atac asupra guvernului Boc. Ce scapă acestei prime rafale de critici e tocmai dezertarea liberală. A treia dezertatre a unui partid pretins de dreapta care a primit şi refuzat de trei ori consecutiv oferta de a face operă de guvernare în Româmia. Ce ar trebui, deci, remarcat e dificultatea şi restrîngerea de teritoriu şi selecţie dictată, din nou, de PNL - un partid redus de regizorii lui la rolul degradant de concubin al clanului Iliescu. Cine are mîncărimi critice ar fi trebuit să remarce, de la bun început, dezertarea acestui grup care continuă să se pretindă rezerva de modenitate şi profesionism a României.

Evident, nici unul din criticii spontani ai guvernului Boc nu a reuşit să propună o echipă alternativă credibilă. Dacă Blaga nu e bun, atunci cine e mai bun? Dacă Baconsky e vinovat de prezenţa printre consilierii lui Băsescu şi trebuie redus la un episod personal, cine e mai bun? E adevărat sau nu că Baconsky a mediat cu perfectă supleţe diplomatică prima vizită a unui Papă în România? Ce argumente în plus are contracandidatul lui invizibil?

Campania pentru prezidenţialele pierdute de Geoană a reînceput. Cu aceleaşi mijloace care au formulat public lipsa de substanţă a lui Geaonă: calomnie, insinuare, bîrfă vicioasă şi, din păcate, multă naivitate plecată de la intenţii bune. Acea naivitate care îşi transformă posesorii în militanţi activi, sentimentali şi dezoreintaţi împotriva propriului interes.